Constructe teoretice folosite în relaţiile publice

Conf. Univ. Dr. Cristina Coman

Articol apărut în revista Jurnalism şi Comunicare, Nr. 2-3, 2006

În studiul de faţă voi investiga ansamblul construcţiilor teoretice elaborate în câmpul relaţiilor publice pornind de la monumentala Encyclopedia of Public Relations (2005) elaborată de un colectiv de specialişti americani sub coordonarea lui R.L. Heath. În cele două volume ale enciclopediei există 57 de capitole consacrate unor constructe teoretice utilizate în câmpul relaţiilor publice. Ansamblul acestor capitole nu este perfect coerent deoarece unele constructe teoretice beneficiază de două intrări – “interactionalism” şi “symbolic interactionalism”; “constructivism” şi “social construction of reality”; “accomodation: contingency theory” şi “contingency theory”. În alte cazuri sunt incluse modele şi nu teorii – “health belief model”; de asemenea trebuie menţionat faptul că în această listă sunt incluse intrări care se referă la probleme generale precum “theory based practice” sau “transtheoretical model of behavior change” sau “communitarism”.

Analiza intrărilor consacrate teoriilor folosite în acest domeniu relevă existenţa a două mari clase: teorii împrumutate din alte discipline ale ştiinţelor (sociale, filologice, economice, ale comunicării, etc) şi teorii construite pentru sistemul relaţiilor publice. În unele cazuri delimitările nu sunt uşor de făcut: teoriile feministe pot fi aşezate şi în familia ştiinţelor sociale, dar şi în aceea a ştiinţelor comunicării; teoriile persuasiunii pot sta simultan în zona ştiinţelor sociale, a celor filologice şi a ştiinţelor comunicării; la fel şi teoriile comunicării interculturale sau cele ale interacţionismului simbolic.

În sfera ştiinţelor sociale (în care s-ar integra ştiinţe precum sociologia, psihologia, antropologia, politologia) pot fi plasate următoarele teorii: a atribuirii, a aşteptărilor subiective (“subjective expected utilities theory”), a cadrării (“framing theory”), a communicării interpersonale, constructivismul, difuzionismul, a fanteziei (“fanthasy theory”), feminismul, interacţionismul (şi managementul impresiilor), integrarea informării (“information integration theory”), a învăţării, a motivaţiei, perspectivismul, a reducerii nesiguranţei, a resurselor de putere (“power ressources theory”), a schimburilor sociale, a mişcărilor sociale (vezi şi Prior-Miller, 1989, Broom et alii, 2000). În zona teoriilor aplicate în ştiinţele economice pot fi plasate următoarele constructe: teoria haosului, teoria deciziilor, teoria jocurilor, teoria managementului, teoria reţelelor, teoria sistemelor. Câmpul ştiinţelor filologice este reprezentat de teoria apologiei, teoriile discursului, teoria dramatică, teoriile naraţiunii, teoriile persuasiunii, teoriile retorice şi semiotica. Din ştiinţele comunicării sunt menţionate următoarele teorii: crearea agendei, teoriile critice, teoria cultivării, teoriile comunicării interculturale, teoriile comunicării post-coloniale, teoria confirmării (“reinforcement theory”), teoria regulilor (“rules theory”), spirala tăcerii, teoria fluxului comunicării în doi paşi, teoria utilizări şi gratificaţii.

Este de la sine înţeles că nici o teorie nu este ancorată în mod absolut în graniţele unei ştiinţe; am grupat însă în familia teoriile specifice relaţiilor publice acele construcţii care sunt prezentate ca fiind elaborate de autori consideraţi astazi drept “clasici” ai acestei discipline, despre care se susţine că sunt inspirate din realităţile practicii din relaţiile publice şi care sunt făurite pentru a explica, generaliza şi anticipa fenomene din relaţiile publice. Lista acestor teorii include: teoria contingenţei, comunitarismul, teoria co-orientării, teoria creării în comun a înţelesurilor, teoria uzurpării (“encroachment theory”), teoria excelenţei, teoria restaurării imaginii, teoria rezolvării conflictelor, teoria managementului relaţiilor, teoria caracterului situaţional al publicurilor, teoria susţinătorilor (“stakeholders theory”). Între acestea teoria uzurpării apare mai mult ca un instrument de promovare a profesiei – ea se referă la situaţiile în care liderii unei organizaţii promovează specialişti din alte domenii pentru a se ocupa de relaţiile publice – definind situaţii si factori care conduc la asemenea decizii. Teoria rezolvării conflictelor este prezentată ca o sinteză a altor teorii precum teoria contingenţei, teoria situaţională a publicurilor, teoria restaurării imaginii. În sfârşit, comunitarismul este mai mult o perspectivă filozofică, de tip umanist, care nu a generat un corpus de concepte şi de cercetări aplicate unitare.

Pe de altă parte, această sinteză, specifică unui demers enciclopedic, este un ecou al numeroaselor lucrări apărute în ultimele decenii şi preocupate de elaborarea unor modele teoretice adecvate evoluţiilor profesionale şi conceptuale din relaţiile publice: C.H. Bottan, V. Hazleton, Public Relations Theory (1989); D.M. Dozier, W.L. Gruning, J.E. Grunig, Managers Guide to Excellence in Public Relations and Communication Management (1995); J.E. Gruning, Excellence in Public Relations and Communication Management (1992); R.L. Heath, Management of Corporate Communication (1994); J.A. Ledingham, S.D. Bruning, Public Relationship as Management: A Relational Approach to the Study and Practice of Public Relations (2000); D. Moss, D. Vercic, G. Warnaby, Perspectives On Public Relations Research (2000); E. Toth, R.L. Heath, Rhetorical and Critical Approaches to Public Relations (1992).

În rândurile ce urmează voi selecta din ansamblul teoriilor referitoare la relaţiile publice acele constructe care au în centrul lor conceptul de public. Aşa cum am arătat în altă parte (Coman, 2001, p. 17-31), eforturile de comunicare specifice relaţiilor publice sunt concentrate către informarea, persuadarea, stabilirea unor relaţii de încredere, etc., între o organizaţie şi publicul sau publicurile sale. Nici o teorie a relaţiilor publice nu poate, prin urmare, să ignore acest concept şi, mai mult, majoritatea teoriilor se poziţionează pornind de la acest concept.

Teoria excelenţei

Într-un studiu de referinţă, consacrat articolelor ştiinţifice din revistele de relaţii publice, Sallot, Lyon, Acosta-Alzuru şi Jones (2003, p. 43-51) remarcă faptul că din cele 148 de articole consacrate elaborării teoretice în relaţiile publice, cele mai multe (19) se referă la teoria excelenţei creată de J.E. Grunig (urmate de 14 asupra managementului relaţiilor, 14 asupra restaurării imagini în situaţii de criză, 11 de teorie critică, de etică şi responsabilitate socială, 9 de comunicare organizaţională, de teorie situaţională, de feminism, etc). De altfel J.E. Grunig al cărui nume apare pe frontispiciul a 11 articole conduce într-un top al celor mai publicaţi cercetători în sfera dezvoltării teoriilor de relaţii publice (urmat de R.L. Heath cu 8 apariţii, L.A. Grunig –7, W.T. Coombs – 6, J.A. Ledingham – 5, adică de autorii creditaţi a fi cei mai importanţi creatori de construcţii teoretice în acest domeniu).

Teoria excelenţei susţine că, pentru o organizaţie, comunicarea are o valoare deosebită, deoarece ea permite construirea de relaţii solide cu publicurile ei strategice. Această teorie a fost dezvoltată de un grup de cercetători de la Universitatea din Maryland, coordonaţi de J.E. Grunig şi s-a concretizat în două tiluri de referinţă în orice bibliografie ştiinţifică din sfera relaţiilor publice: Excellence in Public Relations and Communication Management (J.E. Grunig, 1992) şi Excellent Public Relations and Effective Organisations: A Study of Communication Management in Three Countries (L.A. Grunig, J.E. Grunig, D.M. Dxozier, 2002).

Cercetătorii implicaţi în acest proiect au pornit de la căutarea factorilor care determină “excelenţa” relaţiilor publice ale unei organizaţii şi au investigat peste 300 de organizaţii, unele reputate pentru calitatea comunicării cu publicul, altele cunoscute pentru eşecurile în procesul de relaţii publice.

Din aceste cercetări au rezultat 8 principii ale excelenţei în comunicare:

1) preocuparea liderilor instituţiei pentru calitatea comunicării;

2) contribuţia comunicării în realizarea planurilor strategice ale organizaţiei: relaţiile publice trebuie să fie folosite nu numai în operaţii de rutină sau în răspunsul la unele situaţii, ci şi în planificarea strategică;

3) funcţia de management a relaţiilor publice: performanţa apare acolo unde specialiştii în relaţii publice depăşesc rolul de “tehnician” (acţiuni practice de tipul scriere de communicate) devenind “manageri”, adică creatori de strategii de comunicare, bazate pe cercetare, planificare şi consiliere;

4) modelul comunicării simetrice bilaterale: în acest model comunicarea se desfăşoară în două direcţii (public – organizaţie; organizaţie – public), dar acum se ţine seama de reacţiile publicului, nu pentru a se identifica modul în care aceste reacţii pot fi schimbate, ci pentru a se schimba comportamentul organizaţiei; acest model se bazează pe înţelegerea reciprocă şi conduce la rezolvarea eventualelor conflicte prin comunicare.

5) potenţialul departamentului de comunicare de a aplica modelul comunicării simetrice bilaterale şi funcţia de management strategic a comunicării: acolo unde există competenţe pentru efectuarea cercetării, cu metode cantitative şi calitative, şi pentru exercitarea funcţiilor manageriale (resurse umane, crearea şi aplicarea de bugete, planificarea campaniilor etc) se obţine eficienţa în relaţiile publice;

6) presiunea acţiunilor de implicare civilă: mişcările reprezentanţilor diferitelor organizaţii civice sau comunitare obligă organizaţia şi departamentul de relaţii publice să se abordeze problemele de interes public; aceasta înseamnă că acolo unde există un nivel înalt de implicare a organizaţiei în problemele comunităţii, există şi o calitate înaltă a relaţiilor publice;

7) cultura organizaţională, structura organizaţiei şi alte variabile legate de statutul angajaţilor: relaţiile publice performante apar în instituţii bazate pe culturi organizaţionale participative (şi nu autoritare), organice (şi nu mecanice), cu mecanisme de dialog intern şi cu un grad sporit de satisfacţie a muncii;

8 ) diversitatea: calitatea comunicării este mai bună în organizaţiile care promovează diversitartea de sex, rasă, vârstă, religie, valori etc. Acestor factori li se poate adăuga preocuparea pentru etică, adică anagajamentul organizaţiei de a respecta principiile comunicării responsabile şi de codifica aceste valori în coduri etice, pregătindu-şi angajaţii pentru un comportament moral în relaţiile interne şi externe.

Pornind de la conceptele fundamentale ale comunicării, J.E. Grunig şi L.A. Grunig (1992, p. 83) susţin că “Cercetătorii şi practicienii pot folosi oricare dintre aceste concepte pentru a măsura calitatea relaţiilor strategice ale organizaţiilor, dar noi sugerăm că cele mai importante trebuie să fie: reciprocitatea, încrederea, credibilitatea, legitimitatea, deschiderea, satisfacţia reciprocă şi înţelegerea reciprocă”.

În concluzie, aşa cum subliniază unul din promotorii acestei construcţii (Bowen, în Heath, 2005, vol I, p. 308), “teoria excelenţei oferă un ghid de tip normativ pentru modul în care relaţiile publice ar trebui să fie structurate, conduse, aplicate şi scoate în evidenţă factorii care pot ajuta relaţiile publice să contribuie la excelenţa unei organizaţii (…) teoria excelenţei arată că relaţiile publice trebuie să susţină acţiunile unei organizaţii prin menţinerea unei comunicări bilaterale, echilibrate cu publicurile de care organizaţia depinde”.

Teoria managementului relaţiilor

Această teorie construită de J.A. Ledingham şi colaboratorii săi susţine că trebuie depăşită centrarea pe comunicare în modelarea teoretică a relaţiilor publice: accentul trebuie pus pe relaţiile dintre organizaţii şi publicuri (care se concretizează în multiple forme, nu întotdeauna comunicaţionale) şi pe funcţia managerială a relaţiilor publice. J.A. Ledingham (2003, p. 181) afirmă: “Perspectiva centrată pe managementul relaţiilor susţine că relaţiile publice echilibrează interesele organizaţiilor şi publicurilor prin managementul relaţiilor dintre organizaţii şi publicuri”.

La baza acestei teorii stau 4 procese semnificative pentru evoluţia practicii profesionale şi a reflecţiei teoretice asupra acestei practici: 1) recunoaşterea rolului central al relaţiei (în raport cu alte componente cum ar fi organizaţia, publicul sau procesele de comunicare) în sistemul relaţiilor publice; 2) reconceptualizarea relaţiilor publice ca o funcţie a managementului; 3) identificarea componentelor majore ale relaţiei dintre organizaţii şi publicuri: interesul pentru atitudini, percepţii, cunoştiinţe, comportamente a permis găsirea unor factori care pot fi măsuraţi şi care permit evaluarea tipului şi calităţii relaţiilor dintre o organizaţie şi diferitele sale publicuri; 4) elaborarea unor modele ale relaţiei dintre organizaţie şi public.

În acest sens J.A. Ledingham, (2003, p. 186-188) trece în revistă câteva din modelele importante din teoriile de relaţii publice:

a) modelul lui G.M. Broom este axat pe o perspectivă temporală; el identifică stările care preced relaţia (percepţii, motive, comportamente ale publicului sau presiuni din partea mediului, care au funcţionat ca o cauză pentru începerea relaţiei dintre organizaţie şi un anume tip de public) şi stările care urmează stabilirii acestei relaţii (menţinerea sau schimbarea comportamentului şi scopurilor organizaţiei sau ale publicurilor ei); între acestea se plasează relaţia propriu-zisă, definită prin tranzacţiile dintre organizaţie şi public: acestea sunt caracterizate de gradul de formalizare, de standardizare şi de complexitate, precum şi de intensitatea şi reciprocitatea fluxului de informaţii şi/sau de resurse dintre organizaţie şi public;

b) modelul lui J.E. Grunig, care preia schema secvenţială a lui Broom şi îi adaugă metode specifice de studiu pentru fiecare etapă: analiza mediului pentru etapa precedentă, observaţia participativă pentru etapa relaţiilor şi măsurarea orientărilor pentru etapă ce urmează relaţiilor dintre organizaţie şi public;

c) modelul propus de Lucarelli-Dimick şi colaboratorii săi care consideră relaţia ca un proces de evaluări şi ajustări, determinate de variabile precum reciprocitate, încredere, credibilitate, deschidere, legitimitate, satisfacţie reciprocă, înţelegere reciprocă;

d) modelul lui J.A. Ledingham, bazat pe următoarele etape: analiză, planificare, implementare, evaluare; prin utilizarea termenilor “scan” (analiza mediului), “map” (definirea obiectivelor şi planificarea acţiunii), “act” (dezvoltarea şi testarea iniţiativelor), “rollout” (implementarea programelor), “track” (evaluarea iniţiativelor) şi “stewart” (monitorizarea şi menţinerea calităţii relaţiilor) acest model a ajuns să fie cunoscut sub acronimul SMARTS (Ledingham, in Heath, 2005, vol II, p. 741). În aplicaţiile sale practice acest model permite “măsurarea indicatorilor importanţi care determină natura, puterea şi calitatea relaţiilor de-a lungul timpului. Evaluarea acestor indicatori permite unei organizaţii să îşi adapteze strategia de relaţii publice la o etapă anume a relaţiilor ei cu publicul” (Lucarelli-Dimmick et alii, 2000, p. 133).

Teoria managementului relaţiilor oferă, în viziunea autorului ei, resursele necesare organizării cunoştiinţelor din domeniu, clarificării unor aspecte semnificative, creării sau aprofundării unor concepte fundamentale, descrierii şi anticipării unor fenomene, comunicării datelor studiate etc. Ea instituie 10 principii esenţiale:

1) în inima relaţiilor publice se află conceptul de relaţie;

2) relaţiile reuşite se bazează pe beneficii comune pentru organizaţie şi public;

3) relaţiile dintre organizaţie şi public sunt dinamice, ele se schimbă în timp;

4) relaţiile sunt determinate de necesităţile şi dorinţele organizaţiei şi publicurilor, iar calitatea lor depinde de percepţia asupra gradului în care aşteptările au fost îndeplinite;

5) managementul eficient al relaţiilor dintre organizaţie şi public conduce la creşterea înţelegerii reciproce şi a beneficiilor atît ale publicului, cât şi ale organizaţiei;

6) succesul relaţiilor dintre organizaţie şi public se măsoară mai mult în termenii calităţii relaţiilor şi mai puţin în aceia ai producţiei şi diseminării de mesaje;

7) comunicarea este un instrument strategic în managementul relaţiilor, dar comunicarea singură nu poate susţine dezvoltarea durabilă a relaţiilor: ea trebuie să fie sprijinită de modificarea comportamentului organizaţiei;

8 ) relaţiile dintre organizaţie şi public sunt determinate de istoria acestor relaţii, natura interacţiunilor, frecvenţa schimburilor şi gradul de reciprocitate;

9) relaţiile dintre organizaţie şi public pot fi clasificate după tipul lor (personale, profesionale, comunitare etc) sau după formă (simbolice, centrate asupra actului comunicării sau comportamentale, centrate pe realizarea unor programe);

10) construirea de relaţii este fundamentală pentru orice aspect, teoretic sau practic, al relaţiilor publice.

Teoria situaţională a publicurilor

Acest construct teoretic a fost elaborat de J.E. Grunig şi colaboratorii săi, sub influenţa dezbaterilor din ştiinţele economice (problemele din marketing legate de segmentarea pieţii) şi a celor din ştiinţele politice (discuţiile referitoare la formarea opiniei publice). Dimensiunea situaţională derivă din axioma că publicurile apar şi dispar, problemele care le crează apar şi dispar, iar acţiunile de comunicare sunt semnificative numai pentru publicurile aflate într-o anumită situaţie în raport cu organizaţia. Un public al unei instituţii se naşte atunci când o organizaţie ia anumite decizii care afectează anumite categorii de oameni; grupuri care nu aveau păreri clare şi nici interese definite în ceea ce priveşte acea organizaţie se transformă, în acel moment, în publicuri ale organizaţiei. Publicurile variază în funcţie de deciziile organizaţiilor: ceea ce rămâne constant este faptul că grupurile se constituie în publicurile unei organizaţii numai în acele situaţii în care ele se simt afectate de deciziile acelei organizaţii. După amploarea acestei implicări publicurile s-ar putea diferenţia în 4 categorii:

Pornind de la ceste premize J.E. Grunig şi F.C. Repper (1992, p. 139-140) au stabilit faptul că publicurile se diferenţiază prin comportamentul comunicaţional. Din această perspectivă ei disting patru categorii de public:

a) publicurile tuturor problemelor – acestea iau parte activ la toate dezbaterile;

b) publicurile apatice – acestea sunt puţin active;

c) publicurile unei singure probleme – acestea sunt active numai în ceea ce priveşte un număr limitat de teme, apropiate între ele;

d) publicurile problemelor fierbinţi – acestea devin active numai după ce presa a transformat o problemă într-o chestiune de maximă actualitate.

În situaţiile în care publicurile devin interesate de comunicare, ele devin mai receptive la mesajele primite şi transmit mai multe mesaje decât de obicei. Aceasta înseamnă că în funcţie de parametrii unei situaţii, specialiştii în relaţii publice trebuie să construiască strategii de comunicare. Acestea trebuie să ţină seama de anumite caracteristici ale fiecărui tip de public, cum ar fi: deschiderea la dialog, natura comportamentului comunicaţional, efectele comunicării asupra cunoştiinţelor, atitudinilor şi comportamentelor, amploarea şi calitatea comunicării cu organizaţia, potenţialul de activism (participarea a publicului în acţiuni care vor exercita presiuni asupra organizaţiei). Teoria impune două dependente variabile (comportament comunicaţional activ, concretizat prin căutarea de informaţii şi comportament comunicaţional pasiv, caracterizat prin procesarea informaţiilor primite) şi trei variabile independente, care măsoară percepţiile publicului asupra unei anumite situaţii:

a) recunoaşterea problemei: oameni descoperă că ceva trebuie făcut într-o anume situaţie;

b) recunoaşterea constrângerilor: oameni descoperă că există obstacole care le limitează acţiunile referitoare la acea situaţie;

c) nivelul de implicare: amploarea legăturilor dintre oameni şi acea situaţie.

“Teoria susţine şi cercetările confirmă ideea că un grad înalt de recunoaştere a problemelor şi un grad scăzut de recunoaştere a constrângerilor, dezvoltă atât căutarea de informaţii, cât şi procesarea de informaţii. Gradul de implicare dezvoltă căutarea de informaţii, dar este mai puţin important pentru procesarea de informaţii. Mai simplu spus, oamenii caută rar informaţii despre situaţii care nu-i afectează în mod direct (…) Deoarece oamenii sunt mai activi în căutarea de informaţii decât în procesarea de informaţii, căutarea de informaţii şi variabilele independente care o precedă produc efecte ale comunicării mult mai frecvent decât procesarea de informaţii. Mai precis, oamenii care comunică în mod activ dezvoltă mai multe cunoştiinţe bine organizate, au mai multe atitudini despre o situaţie, se angajează mai frecvent în comportamente pentru a schimba ceva referitor la acea situaţie şi există mai multe şanse ca ei să dezvolte relaţii cu organizaţia implicată în situaţie” (J.E. Grunig, în Heath, 2005, vol II, p. 779).

Teoria contingenţei

Această teorie a fost elaborată de un grup de cercetători de la Universitatea din Missouri, conduşi de Glen T. Cameron, în anul 1997. Ea susţine că “practica relaţiilor publice este influenţată în mod constant de numeroase variabile care se plasează între experienţa echipe de relaţii publice şi credibilitatea unui public extern” (B.H. Reber, în Heath, 2005, vol I, p. 1). Din alt punct de vedere, polii între care se desfăşoară munca de relaţii publice sunt adaptarea la nevoile şi aşteptările publicului şi promovarea nevoilor şi aşteptărilor organizaţiei. Aceasta înseamnă că între public şi organizaţie există un ansamblu de viziuni amestecate (“mixed views”) şi că practica relaţiilor publice este un proces de adaptare la aceste contingenţe în perpetuă schimbare. Comunicarea poate să fie în unele situaţii simetrică şi altele a-simetrică: uneori ea va încercă să se adapteze la viziunile publicului, alteori ea va putea fi adversativă şi/sau persuasivă.

Lista factorilor contingenţi poate fi foarte variată, incluzând atitudinea conducerii organizaţiei, cultura organizaţiei, gradul de încredere al publicului, temele în discuţie etc. Conform lui Cameron ar exista peste 80 de factori contingenţi, reductibili la 11 categorii: ameninţări, mediul profesional al organizaţiei, mediul politico-socio-cultural, publicurile externe, problema în chestiune, caracteristicile organizaţiei, caracteristicile departamentului de relaţii publice, caracteristicile managementului, ameninţări interne, caracteristicile indivizilor, caracteristicile relaţiilor (cu exteriorul şi în interiorul organizaţiei). În acest context teoria pune în mişcare două concepte cheie: conflictul şi strategia: “Conflictul este întotdeauna localizat în relaţia dintre organizaţie şi public, pentru că atât organizaţia cât şi publicul au scopuri, roluri, valori, reguli şi aşteptări asupra rezultatelor acestei relaţii bilaterale carew sunt diferite şi uneori chiar conflictuale. Teoria postulează că rezultatele dorite pot fi obţinute prin managementul strategic al conflictului în relaţia organizaţie – publicuri şi sugerează necesitatea creării unor ghiduri de acţiune strategică pentru a găsi soluţii optime şi benefice pentru organizaţie şi publicuri. Când intervine un conflict, o organizaţie stabileşte un anume grad de adaptare sau promovare pentru a atinge obiectivele ei strategice. Teoria afirmă că interesul propriu al organizaţiei şi al publicului reprezintă un factor esenţial în relaţia dintre organizaţie şi public” (J-H. Shin, în Heath, 2005, vol I, p. 192).

Teoria contingenţei a reprezentat un punct de referinţă în discuţiile referitoare la teoria excelenţei promovată de J.E. Grunig: ea a arătat că modelul comunicării simetrice bilaterale este întemeiat pe o imagine ideală, adică ruptă de factorii contingenţi, a organizaţiei şi publicului. Imaginea unei organizaţii şi a unor publicuri întotdeauna gata să comunice şi mereu deschise la dialog şi auto-schimbare, indiferent de situaţiile concrete care le determină comunicarea şi de factorii contextuali (de la cadru legislativ la tradiţii culturale) este arareori întâlnită în realitatea concretă.

Teoria publicurilor implicate (stakeholders)

Această teorie oferă un cadru pentru înţelegerea felului în care indivizii, grupurile şi alte organizaţii ajung să interacţioneze cu o anume organizaţie. Interesul pentru aceste tipuri de public trebuie să conducă la acţiuni de management strategic, în măsură să definească strategii de comunicare adecvate profilului, intereselor şi aşteptărilor fiecărui public. Majoritatea lucrărilor din acest domeniu vorbesc despre susţinători (“stakeholders”) şi public. Primii reprezintă “acele persoane care pot afecta sau sunt afectate de acţiunile, deciziile, politicile, practicile sau scopurile organizaţiei” (R.E. Freeman, 1984, p. 25). Autorul amintit consideră că orice departament de relaţii publice trebuie să inventarieze publicurile legate de organizaţie şi să construiască o “hartă a susţinătorilor”; aceştia vor constitui obiectivul principal al programelor de comunicare concepute de specialiştii în relaţii publice.

R.L. Heath (1997) a clasificat publicurile implicate în publicuri definitie ca activiste, actori din interiorul domeniului unei organizaţii, potenţiali activişti, consumatori, angajaţi, legislatori, investitori, vecini, mass media (pentru o sinteză a clasificărilor publicurilor, C. Coman, 2001, p. 25-29). Fiecare tip de public implicat are reacţii specifice în funcţie de situaţii: în momentele de crize unele publicuri devin foarte active, iar altele sunt în aşteptarea unei reacţii din partea organizaţiei. De asemenea, datorită intereselor diferite, publicurile implicate pot să fie în relaţii de competiţie sau conflict unele cu altele. Acest lucru crează mari dificultăţi în alcătuirea mesajelor de relaţii publice: un accent prea mare pus pe problemele unui grup (pentru a răspunde aspiraţiilor acestui tip de public) poate conduce la nemulţumire din partea altui public. Din această cauză studierea publicurilor reprezintă o prioritatea pentru activitatea de relaţii publice.

Complexitatea publicurilor implicate conduce la concluzia că relaţiile publice nu pot să se dezvolte prin privilegierea mijloacelor de persuasiune, deoarece acestea nu pot atinge în mod egal interesele şi aşteptările tuturor tipurilor de public. Scopul relaţiilor publice trebuie să fie, în formularea lui R.L. Heath, “reducerea diferenţelor” între viziunea organizaţiei şi viziunile publicurilor implicate. În acest context relaţiile publice ar trebui să implice acţiuni pro-active (pentru a anticipa aşteptările sau îngrijorările publicurilor), acţiuni adaptative (pentru a acoperi distanţa dintre aşteptările publicurilor şi resursele şi strategiile organizaţiei), acţiuni defensive (pentru a apăra poziţiile asumate de organizaţie) şi acţiuni reactive (pentru a lupta împotriva unor obiective ale publicurilor implicate).

Concluzii

În ultimele decenii eforturile de elaborare a unor teorii adecvate sferei relaţiilor publice s-au concretizat prin mai multe constructe; unele dintre acestea s-au bucurat de numeroase cercetări aplicate, dezbateri şi re-evaluări (teoria excelenţei, teoria restaurării imaginii, teoria caracterului situaţional al publicurilor, teoria cogenţei), devenind instrumente de lucru adecvat şi subtile.

Aşa cum este de la sine înţeles nu există originalitate absolută în elaborarea de teorii: sursele de inspiraţie sunt oferite îndeosebi de teoriile din şiinţele sociale; dar şi ştiinţele comunicării, cele economice şi cele umaniste au oferit modele fertile. Multe teorii au depăşit cadrele iniţiale, au nuanţar şi re-elaborat conceptele, au articulat relaţii noi între concepte şi au condus la generalizări mai complexe.

Cele mai multe teorii sunt axate pe relaţia dintre organizaţie şi public: pentru teoria contingenţei, teoria managementului relaţiilor, teoria caracterului situaţional al publicurilor sau teoria publicurilor implicate comunicarea este doar o componentă a unei realităţi mai complexe – situaţia de dependenţă reciprocă, relaţia obligatorie dintre organizaţie si public. Din această perspectivă rolul esenţia revine evalurii situaţiei şi luării unor decizii strategice. În acest fel relaţiile publice devin o funcţie a managementului, specialiştii din relaţiile publice ocupă o poziţie de vârf în conducerea organizaţiei iar modelele teoretice sunt marcate de problemele deciziei – cercetarea pentru înţelegerea situaţiei, luarea deciziei, implementarea şi evaluarea deciziilor.

—————————————————————————————————————————————————————————

Despre autoare

Cristina Coman este conferentiar universitar la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii a Universitatii din Bucuresti. Domeniile de specialitate sunt Relatiile publice si Presa asistata de ordinator. S-a nascut in anul 1954, la Bucuresti, a absolvit liceul Gheorghe Lazar si Facultatea de Automatica si Calculatoare a Universitatii Politehnice Bucuresti. Este doctor in stiinte sociale al Universitatii din Bucuresti (2001). A beneficiat de stagii de perfectionare in jurnalism si comunicare la Ecole Superieure de Journalisme, Lille (Franta – 1992), Universite Libre de Bruxelles (Belgia – 1993), State University of South Carolina (SUA – 1995) si Universite Paul Valery de Montpellier (Franta – 1999).

Este autoarea lucrarii Relatii Publice: tehnici de comunicare cu presa aparuta in 1999 la editura ALL, reeditata in 2000 cu titlul Relatiile publice si mass media, Iasi, Polirom, 2000, precum si a volumului Relatiile publice – principii si strategii, Iasi, Polirom 2001, 2003.

A sustinut numeroase comunicari stiintifice si a tinut prelegeri si cursuri practice la seminare de perfectionare pentru specialistii in comunicare. A publicat studii in volume colective intre care: Constructe teoretice folosite in relatiile publice, in D. Balaban, F. Rus, PT Trends, Bucuresti, Tritonic, 2007 si Öffentlichkeitsarbeit in Rumänien, in Balaban D.C./Rus F.C., Medien, PR und Werbung in Rumänien, Mittweida Hochschulverlag, 2008.

Este membru fondator al Asociatiei Romane a Profesionistilor in Relatii Publice si al Asociatiei Formatorilor din Jurnalism si Comunicare si membru international al Association for Education in Journalism and Mass Communication (SUA).

————————————————————————————————————————————————————————————————————

Bibliografie

Bottan, Carl, Hazleton, Vincent jr (eds), 1989, Public Relations Theory, Hillsdale, Lawrence Erlbaum

Broom, Glenn M, Casey, Shauna, Ritchey, James, 2000, Concept and Theory of Organization-Public Relations, in Ledingham, John A, Bruning, Stephen D (eds), Public Relations as Relationship Management: A Relational Approach to the Study and Practice of Public Relations, Mahwah, Lawrence Erlbaum

Coman, Cristina, 2001, Relaţiile publice: principii şi strategii, Iaşi, Polirom

Dozier, David M, Grunig, Larissa A, Grunig, James E, 1995, Manager’s Guide to Excellence in Public Relations and Communication Management, Mahwah, Lawrence Erlbaum

Grunig, James A (ed), 1992, Excellence in Public Relations, Hilsdalle, Lawrence Erlbaum

Grunig, Larisa A, Grunig, James E, Ehling, William P, 1992, What Is an Effective Organization, in Grunig, James A (ed), Excellence in Public Relations, Hilsdalle, Lawrence Erlbaum

Heath, Robert L, 1994, Management of Corporate Communication: from Interpersonal Contacts to External Affairs, Hillsdale, Lawrence Erlbaum

Heath, Robert L (ed), 2005, Encyclopedia of Public Relations, Thousand Oaks, Sage
Ledingham, John A, Bruning, Stephen D (eds), 2000, Public Relations as Relationship Management: A Relational Approach to the Study and Practice of Public Relations, Mahwah, Lawrence Erlbaum

Ledingham, John A, 2003, Explicating Relationship Management as a General Theory of Public Relations, in Journal of Public Relations Research, nr. 2

Lucarelli-Dimmick, Susan, Bell, Traci E, Burgiss, Sammuel G, Ragsdale, Caroline, 2000, Relationship Management: A New Professional Model, in Ledingham, John A, Bruning, Stephen D (eds), Public Relations as Relationship Management: A Relational Approach to the Study and Practice of Public Relations, Mahwah, Lawrence Erlbaum

Moss, Danny, Vercic, Dejan, Warnaby, Garry (eds), 2000, Perspectives on Public Relations Research, London, Routledge

Prior-Miller, Marcia, 1989, Four Major Social Scientific Theories and Their Value to the Public Relations Researcher, in Bottan, Carl, Hazleton, Vincent jr (eds), Public Relations Theory, Hillsdale, Lawrence Erlbaum

Sallot, Lynne, Lyon, Lisa, Acosta-Alzuru, Carolina, Jones, Karyn, 2003, From Aardvark to Zebra: A New Millenium Analysis of Theory Development in Public Relations Academic Journals, in Journal of Public Relations Research, nr. 1.

Scurtă istorie a relaţiilor publice

Autor: Don Bates – specialist în Relaţii Publice. Este membru al Asociaţiei Americane de Relaţii Publice (PRSA) şi membru de onoare al Institut for Public Relations. A deţinut funcţii importante în corporaţii, organizaţii non-profit şi agenţii de PR. Este directorul programului de masterat în PR al Universităţii George Washington. Pentru aproximativ 10 ani, a fost directorul companiei Media Distribution. A predat anterior cursuri de comunicare strategică la Columbia University, în cadrul programului de masterat. A contribuit la prima enciclopedie de comunicare de masă “Media Now” (Wadsworth / Thomson).

Traducere şi adaptare: Corina Buzoianu, Corina Pîrv, Forum for International Communications.

În original, “Mini-Me History: Public Relations from the Dawn of Civilization”, 2002, actualizat în octombrie 2006.

Copyright Institute for Public Relations. Copyright 2007 Forum for International Communications pentru versiunea în limba română.

Scurt istoric. Relaţiile publice de la începuturi şi până astăzi.

Cuprins

Momente în istoria relaţiilor publice (1900 – 2002)

I. Prefaţă: Către colegii mei din PR

II. Ce înţelegem, de fapt, prin “relaţii publice”?

III. Relaţiile publice în antichitate

IV. Trăiască Cezar!

V. Originile relaţiilor publice moderne

VI. Calea americană

VII. Anii haiduciei

VIII. Cum au apărut declaraţiile de presă

IX. Pionieri în PR

Ivy Ledbetter Lee

Edward L. Bernays

XII. Compania Bell System în istoria relaţiilor publice

Theodore N. Vail

Arthur W. Page

XV. Relaţiile publice se maturizează

XVI. Primele dezbateri de etică în PR

XVII. Provocările începutului de mileniu

XVIII. Ziua Z în PR: atacurile din 11 Septembrie

XIX. Reflecţii asupra istoriei relaţiilor publice

XX. Addendum: Europa intră în joc

XXI. Influenţa britanică asupra relaţiilor publice

Referinţe

Momente în istoria relaţiilor publice (1900 – 2002)

1900 Prima agenţie de Relaţii Publice: Publicity Bureau of Boston

1904 Ivy L. Lee devine consultant de relaţii publice

1913 Ludlow Massacre promovează relaţiile publice corporatiste

1923 Edward L. Bernays publică Cristalizarea Opiniei Publice, prima carte de relaţii publice

1929 E. Bernays lansează “Torţele Libertăţii”, campanie de prevenire a fumatului

1948 Crearea Societăţii Americane de Relaţii Publice (PRSA)

1950 Adoptarea Codului de Standarde Profesionale PRSA

1955 Crearea Asociaţiei Internaţionale de Relaţii Publice (IPRA)

1965 PRSA introduce acreditarea profesională în domeniul PR

1970 Crearea Asociaţiei Internaţionale a Comunicatorilor din domeniul Afacerilor (IABC)

1989 Criza Exxon Valdez are un impact extrem de negativ asupra domeniului relaţiilor publice

2000 Codul Etic al PRSA este reformulat ca ghid de conduită

2002 PRSA impune acreditarea profesională ca standard de bune practici în PR

I. Prefaţă: Către colegii mei din PR

Profesiei noastre îi lipseşte o istorie bine scrisă şi documentată. Dacă ne gândim la forţa şi importanţa comunicării, la impactul pe care îl au activităţile de relaţii publice pentru o companie, este oarecum paradoxal faptul că nu avem până acum o carte fundamentală despre originile şi dezvoltarea relaţiilor publice. Avem, într-adevăr, contribuţii valoroase la fundamentarea ştiinţifică a domeniului, lucrările lui Bernays, Cutlip sau Newsom fiind esenţiale pentru orice viitor specialist.

În aşteptarea cărţii de căpătâi a profesiei noastre, voi încerca să schiţez câteva momente importante pentru relaţiile publice de la primele forme de influenţare prin comunicare, pentru care avem documente, şi până în zilele noastre.

II. Ce înţelegem, de fapt, prin “relaţii publice”?

Adesea, relaţiile publice sunt considerate a fi acea funcţie a managementului prin care se stabilesc şi menţin relaţii bidirecţionale între o organizaţie, comercială sau necomercială, şi audienţa ori publicul de care depinde succesul ei. Când ne referim la public, avem în vedere consumatorii, investitorii, angajaţii, furnizorii, legiuitorul, competitorii, membrii guvernului şi celelalte grupuri de care depindem.

Rolul profesionistului de PR este ca, într-un context dat de opinia publică, legile şi normele societăţii în care trăieşte, să conceapă campanii de comunicare şi mesaje care să susţină interesele organizaţiei pe care o reprezintă. Obiectivul său principal este acela de a obţine, atât în presa tipărită cât şi în audio-vizual, o acoperire media semnificativă şi cu opinii pozitive.

Spre deosebire de publicitate şi marketing, cu care sunt confundate deseori, relaţiile publice presupun o modalitate de vânzare mai degrabă subtilă, decât evidentă, izbitoare. Relaţiile publice dau mai mare importanţă informaţiei şi persuadării decât ambalajului, de care uzează marketingul, sau spaţiului media plătit, la care apelează publicitatea. PR înseamnă diplomaţie, nu forţă în comunicare. Date fiind instrumentele rafinate la care apelează, relaţiile publice sunt considerate uneori drept “propagandă”, amăgire sau, în argou, “vrăjeală”, manipulare intenţionată a opiniei publice fără a se mai ţine seama de acurateţe sau adevăr.

Deşi uneori relaţiile publice au fost utilizate nu cu cele mai bune intenţii, istoria ne arată că întotdeauna s-a dat importanţa cuvenită transparenţei şi onestităţii în comunicare. Deşi profesia de PR a fost recunoscută ca atare în secolul 20, mai întâi în Statele Unite ale Americii, domeniul îşi regăseşte rădăcinile filosofice şi aplicaţiile practice de-a lungul întregii istorii a omenirii.

III. Relaţiile publice în antichitate

Edward Bernays, întemeietorul relaţiilor publice moderne scria: “Cele trei elemente fundamentale ale relaţiilor publice sunt practic la fel de vechi ca şi societatea umană: informarea indivizilor, persuadarea lor şi crearea de relaţii între aceştia. Desigur, mijloacele şi metodele s-au schimbat de-a lungul timpului, aşa cum s-a schimbat şi societatea”. Pentru Bernays, relaţiile publice au fost dintotdeauna legate de civilizaţia umană. Evoluţia societăţii este în mare măsură rezultatul schimbărilor practicilor de comunicare şi metodelor folosite de afacerile publice.

Pentru a-şi promova o imagine de faimoşi regi sau războinici, marile personalităţi ale civilizaţiilor antice – sumerienii, babilonienii, asirienii şi perşii – foloseau poeme care vorbeau despre vitejia în luptă şi succesele lor politice. În Egiptul antic, arta şi arhitectura – statui, temple, morminte – erau adevărate instrumente de comunicare. Grandoarea acestora se transfera asupra preoţilor, nobililor şi scribilor în scopul de a impresiona publicul. În Israelul antic, Biblia şi celelalte texte religioase au devenit mijloace de formare a opiniei publice. Pieţele ateniene erau centre de dezbatere publică în care se discuta despre viaţa cetăţii şi politică. Odată cu răspândirea oratoriei, captarea interesului şi a bunăvoinţei publicului a devenit o tehnică de discurs tot mai mult speculată de către filosofi.

Expresii precum “Vox populi, vox Dei” (Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu) şi “res publicae” (problemele publice) exprimă forţa pe care o aveau relaţiile publice în Roma antică. Romanii acordau o atenţie deosebită opiniei publice şi mijloacelor de influenţare a acesteia, tocmai pentru că erau conştienţi de nevoia de a avea un public favorabil. Caesar, de exemplu, şi-a pregătit din timp trecerea Rubiconului din 49 î.Hr. Încă din 52 î.Hr., el a trimis în Imperiu “Războaiele Galice”, scrieri inspirate de experienţa sa de Guvernator al Galiei. La rându-i, Cezar, cunoscând impactul ştirilor asupra opiniei publice, publica un jurnal numit “Acta Diurna”. Efectul acestuia a fost atât de mare încât “Acta Diurna” a continuat să apară timp de 400 de ani.

Instrumentele şi mijloacele publice de comunicare au continuat să fie folosite în timpul răspândirii creştinismului în Roma. Viaţa lui Isus şi faptele apostolilor Săi ofereau modele care influenţau opinia publică. După consolidarea Bisericii Creştine, discursurile publice, predicile în biserică şi scrisorile, precum “Epistola Sfântului Pavel către romani”, erau tot mai adesea folosite pentru a câştiga adepţi.

Originile relaţiilor publice moderne

În Evul Mediu, relaţiile publice au continuat să se dezvolte folosind noile mijloace de comunicare ale vremii. Un faimos exemplu este cel al Tapiseriei din Bayeaux, care preamăreşte cucerirea Angliei de către normanzi din 1066. Forma modernă a relaţiilor publice, înţelese ca element vital pentru managementul instituţiilor publice şi private, se întrezărea abia în timpul Renaşterii şi Reformei. Marile documente despre libertate din acele vremi, foarte influente în epocă, dau seama de puterea pe care o căpăta deja comunicarea publică. Magna Carta, de pildă, Carta Englezească a drepturilor şi libertăţilor din secolul al XIII-lea, a inspirat ulterior Constituţia Statelor Unite ale Americii.

Relaţiile publice nu sunt străine nici de istoria Bisericilor creştine. Termenul “propagandă” îşi află originea într-un demers al Bisericii Catolice, întemeierea, în secolul XVII, a “Congregaţiei pentru propagarea credinţei”, Congregatio de Propaganda Fide. Prin asta se recunoaşte explicit nevoia existenţei unei a treia părţi care să intermedieze comunicarea dintre guvernatori şi popor. Traducerile Bibliei din latină în limbile populare, începute în secolul al XV-lea, apoi tipărirea în ediţii de masă a cărţilor, apariţia ziarelor au generat o explozie fără precedent a comunicării în spaţiul public.

În momentul izbucnirii Revoluţiei Franceze, se putea vorbi cu adevărat de comunicare publică. În Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, din 1789, liderii revoluţionari proclamau dreptul cetăţenilor la liberă exprimare şi comunicare. În 1792, Adunarea Naţională a Franţei a creat primul minister al propagandei, ca parte a Ministerului de Interne, având denumirea de Bureau d’Esprit. Acesta subvenţiona editori şi trimitea în ţară agenţi propagandişti pentru a câştiga sprijinul publicului în favoarea Revoluţiei.

Calea americană

În coloniile rebele americane au apărut adevăraţi experţi în relaţii publice. Apelând la retorică, ziare, reuniuni, comitete, pamflete şi corespondenţă, ei au câştigat numeroşi adepţi pentru cauza lor Paul Revere, Benjamin Franklin, John Peter Zenger, Samuel Adams, Alexander Hamilton, James Madison şi John Jay sunt câţiva dintre ei. Abilitatea politice ale lui Adams l-au promovat drept marele agent de presă al Revoluţiei Americane. Prin publicarea corespondenţei lor dintre anii 1787-1788, scrisori ce aveau să fie cunoscute sub ulterior sub de numirea de Documentele Federaliste, Hamilton, Madison şi Jay au adus o contribuţie esenţială la ratificarea Constituţiei.

Documente precum Declaraţia de independenţă, Constituţia, the Bill of Rights, realizate de fondatorii Statelor Unite, pot fi considerate lucrări reprezentative ale relaţiilor publice.
Aceste documentele, esenţiale pentru ideea de a lucra “în slujba interesului public”, au creat în Statele Unite un mediu prielnic pentru dezvoltarea relaţiilor publice ca profesie specifică unei societăţi democratice şi libere.

Multe din legendele americane sunt rezultatul campaniilor de relaţii publice din secolele XVIII-XIX. De exemplu, povestea lui Daniel Boone a fost lansată de către un proprietar de terenuri pentru a-i încuraja pe oameni să se stabilească în Kentucky. Isprăvile lui Davy Crockett au fost în mare parte inventate de către agentul său de presă, Matthew St. Clair, pentru a lua din voturile Preşedintelui Andrew Jackson. Însă maestrul tuturor agenţilor de presă din secolul al XIX-lea a fost Phineas T. Barnum. Om al scenei, Barnum a creat o serie de evenimente care au atras atenţia publicului şi presei, făcând din spectacolul lui, “The Greatest Show on Earth”, o atracţie irezistibilă în fiecare oraş vizitat după lansarea din 1871. Funcţia de agent de presă s-a bucurat de un atât de mare succes, încât a devenit absolut necesară pentru companiile care depindeau de susţinerea publicului. Succesul lui Barnum şi al colegilor lui în manipularea presei a fost atât de mare încât şi astăzi media manifestă scepticim faţă de tot ce pare a fi publicitate comercială.

Anii haiduciei

În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului XX s-au dezvoltat relaţiile publice profesioniste. Era epoca dezvoltării sălbatice a Americii ca centru al capitalismului, odată cu explozia fără precedent a industriei, a căilor ferate şi domeniului utilităţilor publice.

Lipsa de preocupare a oamenilor de afaceri faţă de public a devenit izbitoare în 1892, prin încercarea lui Henry Clay Frick de a reprima manifestările sindicatului muncitorilor de la fabrica de oţel Carnegie-Frick Steel Companies din Homestead, Pennsylvania. Greva angajaţilor a fost stopată cu ajutorul Poliţiei din statul Pennsylvania. Pe moment, forţa brută a câştigat bătălia, însă opinia publică, făcută atentă asupra luptei muncitorilor, a câştigat războiul. O mare parte din istoria relaţiilor publice este legată de luptele nesfârşite dintre patroni şi angajaţi, astăzi, din fericire, aceste conflicte desfăşurându-se sub forma discuţiilor şi negocierilor.

Corporaţiile au înţeles rapid avantajele eliminării ostilităţilor şi importanţa obţinerii sprijinului public prin intermediul relaţiilor publice profesioniste. Companiile au conştientizat, de asemenea, importanţa publicităţii şi a promovării pentru atragerea clienţilor şi investitorilor. Companiile din America şi-au înfiinţat birouri de presă pentru a difuza ştiri favorabile lor şi nefavorabile competitorilor. Aşa-numita “Bătălie a producătorilor de electricitate”, dintre Westinghouse, susţinător al curentului alternativ, şi General Electric, aparţinând lui Thomas A. Edison, susţinător al curentului continuu, este unul din primele exemple de mari campanii de relaţii publice dezvoltate în SUA în interese economice. Angajând foşti ziarişti, companiile s-au luptat cu toate forţele pentru atenţia mass-media, pentru a câştiga influenţă politică şi a obţine avantaje pe piaţă. Către sfârşitul anilor 1800, asociaţiile profesionale au fost şi ele seduse de forţa comunicării publice. Asociaţia Muncitorilor din Industria Căilor Ferate (Association of American Railroads) pretinde a fi fost cea dintâi organizaţie care a utilizat termenul de relaţii publice în Almanahul Literar al său, Year Book of Railway Literature, din anul 1897.

Cum au apărut declaraţiile de presă

Istoria comunicatului de presă a început în 1800. Având rolul de a prezenta într-un cadru narativ un punct de vedere al unei organizaţii, comunicatul de presă este principalul instrument de comunicare folosit în relaţiile publice. Redactat într-o formă convenţională, acesta oferă jurnaliştilor informaţii şi decaraţii necesare pentru a-şi susţine afirmaţiile şi a da credibilitate articolelor.

Iniţial, marile companii americane de căi ferate au apelat la declaraţii şi comunicate de presă. La scurt timp, acestea au devenit un instrument de comunicare esenţial pentru toate marile corporaţii şi organizaţii. La începutul secolului XX, de pildă, compania Ohio Bell Telephone a descoperit avantajele comunicării cu media într-o formă convenţională, cum este comunicatul de presă. Ohio Bell Telephone a înţeles că dacă la jurnalişti ajung informaţii relevante, aceştia nu vor mai investiga personal anumite subiecte care ar dezavantaja organizaţia. În acest fel, compania evită ca anumite aspecte sau evenimente să fie analizate îndeaproape de jurnalişti. În plus, comunicatele de presă atrag atenţia jurnaliştilor asupra anumitor subiecte şi încurajează interviurile.

Întrucât promovează interesele şi imaginea organizaţiei, comunicatele de presă au fost privite iniţial ca o formă de publicitate, în primii ani multe redacţii pretinzând bani pentru preluarea lor. În timp, perspectiva asupra comunicatelor de presă s-a schimbat, ajungând la cea actuală. Comunicatele de presă au început să fie văzute de media drept surse utile pentru ştiri, articole şi editoriale din presă, surse pe care redacţiile le puteau folosi liber conform strategiei lor editoriale.

Formatul tradiţional al comunicatelor de presă a apărut din raţiuni practice. Pentru a uşura preluarea informaţiilor în presă s-a apelat la elemente standardizate de redactare, astfel încât jurnaliştii să poată edita direct pe textul primit de la companii: una sau două pagini cu text spaţiat la două linii, font şi punctuaţie prestabilite. Odată cu răspândirea transmiterii comunicatelor prin poşta electronică şi trecerea de la imprimarea tradiţională la cea digitală, formatul standardizat al comunicatelor de presă a devenit puţin important pentru redacţii.

Informarea constantă a jurnaliştilor despre activităţile şi proiectele companiei este esenţială pentru imaginea organizaţiei, însă nu şi suficientă. Mulţi practicieni trimit comunicate nu numai jurnaliştilor ci şi altor grupuri cointeresate în raport cu compania, cum ar fi angajaţii şi investitorii. Companiile publice în special au pe pagina de internet o secţiune special dedicată presei unde sunt publicate comunicatele de presă.

Pionieri în PR: Ivy Ledbetter Lee

Dintre primii practicieni de relaţii publice, Ivy Lee a fost poate cel mai faimos. El a dezvoltat majoritatea tehnicilor de comunicare şi a definit cele mai multe din principiile folosite astăzi de specialiştii din domeniu. Înţelegând importanţa comunicării transparente cu media, Lee aborda presa deschis şi sincer. Lee considera că performanţele companiei reprezintă premisa unei publicităţi eficiente prin care se poate construi, în timp, o imagine favorabilă. Poate cea mai importantă contribuţie a sa adusă relaţiilor publice a fost deschiderea oamenilor de afaceri spre public şi crearea unei imagini favorabile mediului de afaceri.

Fost reporter la Wall Street, Lee înţelegea că pentru a câştiga susţinerea şi simpatia publicului, companiile trebuie să comunice onest, corect şi deschis. Încă din 1914 el folosea deja termenul de “relaţii publice”, dar practica deja din 1904, an în care lucra drept consultant alături de Gregory Parker. În decursul carierei sale, a consiliat clienţi celebri precum Compania de Căile Ferate din Pensylvania şi familia Rockfeller.

Pentru a-şi ajuta clienţii, Lee a creat şi dezvoltat aşa-numita politică de comunicare “the public be informed” , principiu complet opus afirmaţiei nepotrivite a bancherului William Vanderbilt, “the public be damed”. Când trimitea declaraţii sau comunicate presei, Lee ataşa şi o copie a documentului său Declaraţia Principiilor:

“Acesta nu este un birou de presă secret. Toate acţiunile noastre sunt transparente. Scopul nostru este să informăm şi să oferim presei informaţii. Acest birou nu este o agenţie de publicitate. În cazul în care consideraţi că informaţiile transmise de noi pot face obiectul unei afaceri, vă rugăm să nu le folosiţi. Materialele noastre au un singur scop: comunicarea transparentă. Punem la dispoziţia jurnaliştilor interesaţi toate detaliile pe care le vor considera necesare şi sprijinul nostru pentru a verifica informaţiile. Activităţile noastre sunt în slujba corporaţiilor şi a instituţiilor publice pentru a oferi presei şi publicului din Statele Unite informaţii corecte despre subiecte pentru care publicul are sau ar putea avea un anumit interes”.

Colaborarea cu familia Rockefeller este reprezentativă pentru cariera lui Ivy Lee. John D. Rockefeller Jr. i-a cerut ajutorul lui Lee în gestionarea Masacrului Ludlow, când 9.000 de oameni au intrat în grevă. În aprilie 1914, un foc de armă accidental a dus la o adevărată luptă în care au murit mai mulţi mineri, două femei şi unsprezece copii. În condiţiile în care numele familiei Rockfeller era blamat în toată regiunea, Lee l-a sfătuit pe John D. Rockefeller Jr. să adopte o atitudine deschisă şi i-a cerut să viziteze zonele cu exploatări miniere pentru a vedea el însuşi condiţiile de muncă ale minerilor. La îndemnul lui Lee, John D. Rockefeller Jr., considerat a fi un capitalist arogant, a început să facă publice acţiunile sale caritabile, confidenţiale până în acel moment.

În 1930, Lee şi-a folosit abilităţile pentru a obţine recunoaşterea Uniunii Sovietice de către Statele Unite şi a acordat consultanţă companiei de vopseluri Interessen Gemeinschaft Farben Industrie, preluată ulterior de către nazişti. Deşi germanii nu au urmat sfatul lui Lee de a fi transparenţi şi corecţi, răul era deja făcut. Lee ajunsese să fie văzut drept “agentul de presă al lui Hitler”, percepţie care l-a urmărit până la moarte.

Pionieri în PR: Edward L. Bernays

În acei ani ai începutului profesiei relaţiilor publice, Edward Bernays şi soţia sa, Doris Fleischman, făceau parte dintre cei care îşi disputau întâietatea cu Ivy Ledbetter Lee. Lui Bernays i se atribuie noţiunea de consultanţă în relaţii publice, pe care o foloseşte în prima sa carte pe această temă, Crystallizing Public Opinion, publicată în 1923. Bernays va relua tema recunoaşterii profesiunii de consultant în PR în câteva dintre lucrările sale ulterioare, Propaganda, editată în 1928, şi Public Relations, apărută în 1952.

Bernays, consideră relaţiile publice drept o artă aplicată unei ştiinţe – arta comunicării aplicată ştiinţelor sociale. În calitate de consultanţi pentru companii, guvern şi organizaţii non-profit, el şi colegii lui depăşesc de departe sfera publicităţii.

În 1917, în timpul Primului Război Mondial, s-a organizat Comitetul pentru Informaţii Publice, cunoscut şi sub numele de Comitetul Creel, după directorul său, George Creel, fost reporter de presă. Acest comitet facilita vânzarea obligaţiunilor de război şi, în general, făcea cunoscute publicului informaţii despre implicarea SUA în război.

Bernays s-a numărat printre acei specialişti în PR ce şi-au pus talentul în slujba comunicării de război. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se constituie Biroul Informaţiilor de Război, care organizează una dintre cele mai ample campanii de relaţii publice din istorie, menită să susţină intrarea Statelor Unite în război. Între cele două războaie mondiale, guvernul Roosevelt a folosit sistematic instrumente de relaţii publice pentru a-şi promova legislaţia “Noii Administraţii”.

Bernays devine cu adevărat consultant în relaţii publice în 1919, an în care înfiinţează, împreună cu soţia sa, propria sa agenţie de consultanţă. Peste ani, ei au ajuns să reprezinte sute de clienţi din toate domeniile de afaceri importante. Au mai lucrat, de asemenea, pentru organizaţii non-profit, precum National Association for the Advancement of Colored People (NAACP).

Una dintre cele mai faimoase campanii ale lui Bernays este Marşul Torţelor Libertăţii, din 1929, în care un grup de 10 femei defilează pe Fifth Avenue fumând. Ele promovau astfel mişcarea feministă. Ceea ce presa şi publicul nu ştiau era faptul că, în acea perioadă, Bernays era consultant pentru compania American Tobacco, ceea ce ridică o problemă etică, cu care relaţiile publice se confruntă şi astăzi.

Bernays a contribuit la promovarea berii ca “băutură a moderaţiei”. Ideile sale au stat la baza creării a numeroase grupuri de iniţiativă, precum Trucking Information Bureau and Better Living Through Increased Highway Transportation, care începeau să conştientizeze faptul că îşi pot susţine mai bine interesele atrăgându-şi, prin PR, suportul publicului.

Recent, au fost publicate două cărţi care îl înfăţişează pe Bernays ca părinte sau maestru al “manipulării”, arta de a influenţa opinia publică, în scopul promovării produselor, serviciilor, ideilor anumitor persoane, fără a ţine seamă de realitate sau adevăr. Acestea sunt: PR!: A Social History of Spin, scrisă de Stuart Ewen (1996) şi The Father of Spin: Edward L. Bernays and The Birth of Public Relations, scrisă de Larry Tye (1998). Ewen consideră că manipularea “face să dispară graniţa dintre persuasiune şi înşelăciune”.

În ciuda criticilor aduse, Bernays rămâne figura proeminentă a relaţiilor publice datorită eforturilor susţinute – prin articole, discursuri, prelegeri, consultanţă, cărţi – de a impune acest instrument drept unul necesar managementului şi relaţiilor interumane.

Bell System în istoria relaţiilor publice

Una dintre cele mai celebre corporaţii din istorie a fost American Telephone and Telegraph Company (AT& T). Fondată în 1870, corporaţia a ajuns să cuprindă 23 de companii Bell Telephone, o unitate de producţie şi distribuţie, Western Electric, şi mai multe centre tehnice şi de cercetare, precum Bell Laboratories. Împreună, acestea formau The Bell System sau, mai prietenos, Ma Bell. Până în 1 ianuarie 1984, când guvernul SUA a divizat-o în mai multe companii, The Bell System a fost cea mai impresionantă companie de telecomunicaţii din lume.

Ceea ce a contat foarte mult în menţinerea succesului companiei a fost faptul că, deşi avea producţie de calitate, deţinea o poziţie de cvasi-monopol în telefonie şi se baza pe cercetare de primă clasă, a apelat la servicii profesioniste de relaţii publice. Această practică a constituit instrumentul de comunicare principal în gestionarea relaţiilor dintre companie şi angajaţi, distribuitori, oamenii legii şi, cel mai important, consumatori. Printre directorii executivi de la AT&T s-au remarcat doi oameni care au făcut din relaţiile publice valoarea centrală a companiei:

Theodore N. Vail

S-a alăturat companiei în 1879 ca manager şi a evoluat spectaculos prin aplicarea celor mai actuale instrumente şi tehnici de management. Îndepărtat din funcţie într-o perioadă în care compania se afla într-o stare de criză, revine în companie în 1907, introducând relaţiile publice printre instrumentele de management şi comunicare. Cineva spunea despre Theodore Vail că:

“A fost primul manager important din SUA care a conştientizat faptul că performanţa în relaţiile publice va crea climatul adecvat pentru o afacere de succes”.

Primul capitol din raportul anual către acţionari întocmit de Vail şi publicat în 1908 se intitulează “Public Relations”. Pentru el, succesul în relaţiile publice presupune onestitate. “Dacă noi nu vom spune adevărul despre noi înşine, o va face altcineva în locul nostru,” declara Vail.

Arthur W. Page

Moştenirea lăsată de Vail a dăinuit peste ani, dar abia în 1927 ea a devenit o valoare centrală pentru strategiile Ma Bell. În acel an, compania angajează primul vice-preşedinte al departamentului de relaţii publice, Arthur W. Page, scriitor şi redactor pentru World’s Work Magazine şi alte publicaţii. În momentul preluării conducerii departamentului de PR, Page a impus companiei reguli clare: de a nu face publicitate; de a fi implicat în dezvoltarea strategiilor firmei; de a aprecia performanţa companiei în funcţie de reputaţia ei pe piaţă.

Prinicipiul lui Page este:

“Într-o ţară democratică, orice afacere se naşte şi se dezvoltă cu acordul publicului. Prin urmare, publicul ar trebui informat cu privire la strategiile, practicile şi obiectivele companiei. Informarea publicului este o datorie.”

Pentru a-şi întări concepţia, Page enunţă 4 principii de relaţii publice pe care compania trebuie să le respecte:

• Să se asigure că managementul are în vedere relaţiile dintre companie şi public.
• Să creeze un sistem prin care angajaţii să fie informaţi cu privire la politicile şi practicile companiei în general.
• Să creeze un sistem prin care întrebările şi obiecţiile angajaţilor să ajungă la nivelul managementului.
• Să informeze onest publicul cu privire la acţiunile companiei.

Page s-a pensionat în 1947 şi a continuat să fie consultant până la moartea sa în 1960, la vârsta de 77 de ani. Gândirea sa, însă, îşi păstrează până azi valoarea şi actualitatea. În 1983, cu puţin înainte de divizarea companiei, directorii executivi de la AT&T au fondat Arthur W. Page Society, organizaţie care promovează ideile lui Page în mediul de afaceri. Consiliul director al organizaţiei este alcătuit din consilieri de relaţii publice. Bell System este acum istorie, însă practicile şi ideile lui Vail şi Page au rămas încă vii.

Relaţiile publice în plină maturitate

O dată cu boom-ul economic care a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial şi care a transformat Statele Unite în cea mai prosperă ţară din lume, relaţiile publice au cunoscut şi ele o dezvoltare nemaiîntâlnită. Instituţiile de afaceri şi guvernamentale, organizaţiile non-profit ale vremii tocmai conştientizaseră aportul relaţiilor publice la efortul depus pentru câştigarea războiului. Organizaţiile au început să îşi dorească să apeleze la forţa comunicării publice pentru a-şi promova propriile produse şi servicii şi pentru a atrage cât mai mulţi consumatori de pe piaţa internă şi internaţională.

În anii `30-`40 s-au înfiinţat mai multe organizaţii menite să reprezinte interesele practicanţilor de relaţii publice, cea mai importantă fiind Public Relation Society of America (PRSA), constituită în 1948. Aceasta este astăzi cea mai vastă asociaţie de relaţii publice, reunind peste 20.000 de membri, majoritatea din Statele Unite.

Până către sfârşitul anilor `60, relaţiile publice au devenit o industrie înfloritoare, cuprinzând, numai în Statele Unite, câteva sute de agenţii regionale şi peste 100.000 de specialişti, numărul acestora dublându-se în 2000. Responsabilii de relaţii publice au devenit parte integrantă a top managementului, fiind subordonaţi direct preşedinţilor sau consiliilor executive ale instituţiilor.

Acestă dezvoltare semnificativă din anii 1960 şi până în anii 1970 s-a datorat, pe de o parte tulburărilor politice care au cuprins întreaga lume. Pe de altă parte, avântul relaţiilor publice a fost determinat de mişcările sociale pentru protejarea împotriva abuzurilor, împotriva produselor dăunătoare, a practicilor de muncă incorecte faţă de angajaţi, a preţurilor exagerate. Toate aceste mişcări se înscriau într-un curent social aşezat sub imperativul ”Clientul nostru este stăpânul nostru”. Corporaţiile, la rândul lor, au alcătuit aşa-numite ”Carte ale drepturilor clienţilor” în care îşi formulau explicit obligaţiile faţă de consumatori. Colegiile şi facultăţile au fost cele mai afectate de mişcările sociale ale acelor ani, campusurile devenind centre ale acţiunilor de protest. Pentru a supravieţui, ele trebuia, asemenea guvernului şi companiilor, să acorde atenţia cuvenită publicului vizat.

Cu toate că avuseseră loc mari schimbări în privinţa eliminării inechităţii rasiale şi dintre sexe, anumite mişcări sociale, precum cele legate de mediu şi de calitatea vieţii, au continuat până în anii 1980 şi 1990. Guvernul şi corporaţiile încep să manifeste preocupări pentru reducerea poluării aerului şi a apei, precum şi pentru limitarea despăduririlor. Autorităţile devin preocupate de dezastrele ecologice cauzate de încălzirea globală şi de distrugerea habitatului natural. E vorba, din nou, de situaţii în care specialiştii în relaţii publice încep să fie solicitaţi pentru a face publice acţiunile întreprinse de diferite organizaţii.

Aceşti ani se caracterizează, de asemenea, printr-o sporire a interesului consumatorilor pentru probleme precum practicile de muncă incorecte, creşterea nejustificată a puterii unor companii, poziţiile de monopol ale unor companii.

În timp, specialiştilor de relaţii publice li s-au atribuit tot mai multe responsabilităţi. La un prim nivel, ei sunt cei care furnizează ştiri şi alte informaţii neproblematice despre acţiunile şi realizările companiei pe care o reprezintă. La un nivel mai sofisticat, cum ar fi guvernul sau marile corporaţii, ei se ocupă de comunicarea unor situaţii dificile, precum accidente industriale, dezastre ecologice, produse defecte retrase de pe piaţă, practici de muncă abuzive. Pentru specialiştii în comunicare, lista provocărilor e nesfârşită. În situaţiile de iresponsabilitate socială sau abuzuri, corporaţiile sunt foarte expuse antipatiei publicului. Din 1980 încoace au existat câteva situaţii de criză care au avut un impact social şi politic major:

- explozia de la combinatul chimic Union Carbide Bhopal din India

- infestarea cu benzen a apei îmbuteliate Perrier

- scandalul implanturilor incorecte cu silicon realizate de Dow Corning

- practicile de muncă abuzive ale companiei Nike în Asia

- scandalul provocat de Coca Cola în Europa pentru bauturile infestate.

- Shell Oil s-a facut răspunzătoare pentru poluarea mediului în Ogoniland, Nigeria

- compania Microsoft este acuzată de monopol de către guvernul SUA

- erori de fabricaţie a cauciucurilor Bridgestone / Firestone, care au condus la sute de accidente

- scandalul financiar al companiei Enron.

Toate aceste scandaluri au avut ecouri pretutindeni în lume, presa şi autorităţile folosindu-le drept exemple negative de situaţii în care nu se previne sau minimalizează dezastrul, sau, odată declanşat, nu se iau măsurile corespunzătoare. Crizele de acest gen nu sunt, din fericire, foarte frecvente, însă, din cauza răului implicat, ele ajung să fie, săptămâni sau chiar luni la rând, titlurile principale în ziare. Efectele asupra companiilor pot dura chiar ani, în unele situaţii ducând la falimentul acestora.

Primele dezbateri de etică în PR

Faptul că legile nu erau întotdeauna respectate cu stricteţe iar comportamentul etic nu era o regulă a determinat constituirea în 1948 a Public Relations Society of America (PRSA), care a elaborat în 1950 un Cod al Standardelor Profesionale. Din momentul introducerii acestor ghiduri de conduită profesională, peste 200 de colegii şi universităţi au propus cursuri de relaţii publice care să abordeze probleme de etică.

Impunerea codurilor etice s-a dovedit a fi anevoioasă. Pe de o parte, existau multe persoane care practicau relaţile publice fără a fi autorizate în acest sens. Pe de altă parte, este dificilă impunerea unor standarde etice într-o profesie bazată tocmai pe valori precum libertatea cuvântului, apărate prin Constituţie. Aceste probleme, la care se adaugă costurile ridicate, au făcut ca în 2000, după 50 de ani, PRSA să-şi revizuiască total codul etic. S-a prevăzut ca în cazul încălcării standardelor etice să fie excluşi acei membri „sancţionaţi de agenţii guvernamentale sau chemaţi în faţa instanţei”. În prezent, codul PRSA reprezintă doar un instrument prin care sunt exprimate valori universale care încurajează comportamentul etic şi stau la baza performanţei.

Există şi alte exemple de asociaţii de relaţii publice, precum International Public Relations Association (IPRA) şi International Association of Business Communicators (IABC), care au încercat să elaboreze coduri de conduită cu exemple de comportament etic sau neetic. Asemenea PRSA, nu dispun însă nici acestea de instrumente prin care să se poată aplica sancţiuni în cazul încălcării normelor etice profesionale.

Pe măsură ce aceste instituţii şi-au sporit influenţa, multe dintre grupurile din interiorul lor, proprietarii marilor agenţii şi cei mai importanţi directori de departamente de relaţii publice au cerut să se acorde o atenţie specială problemelor de etică. S-au constituit diferite organizaţii care au preluat astfel de probleme, precum Public Affairs Council, Arthur Page Society, Council of PR Firms şi departamentul din SUA al Institute for Public Relations.

Probabil nu va exista niciodată un instrument eficient prin care activităţile de relaţii publice să fie controlate. Va fi însă întotdeauna nevoie de coduri deontologice şi de programe pentru promovarea şi aplicarea unor standarde etice de comportament în rândurile practicienilor, oricare ar fi politicile instituţiilor reprezentate de aceştia.

Provocările începutului de mileniu

Printre problemele cu care s-au confruntat specialiştii de relaţii publice la începutul noului mileniu se numără consecinţele colapsului comerţului on-line de la sfârşitul anilor 1990, urmat de acţiunile controversate în care au fost implicate companii precum Enron şi Worldcom. Scandalurile iscate de aceste două companii au avut consecinţe grave pentru practicienii de relaţii publice. Aceştia se găsesc în situaţia de a-şi dovedi capacitatea de a satisface atât obiectivele clienţilor cărora le oferă consultanţă cât şi interesul public.

Au urmat, apoi, atacurile teroriste din 11 septembie asupra cladirilor World Trade Center şi a Pentagonului. Ca niciodată până atunci, specialiştii de relaţii publice au fost obligaţi să exprime public angajamentul companiilor lor faţă de valorile presupuse de responsabilitatea socială corporatistă.

Pentru industria de relaţii publice în ansamblu, reacţia în urma acestei crize naţionale s-a dovedit binevenită. Numeroşi practicieni au fost sancţionaţi pentru faptul că nu şi-au încurajat clienţii să-şi recunoască fraudele. Pe de altă parte, mulţi dintre aceştia au fost apreciaţi pentru contribuţia lor înainte şi după 11 septembrie la comunicarea evenimentelor petrecute şi la informarea publicului asupra felul în care oamenii de afaceri fac eforturi pentru reinstaurarea ordinii.

Ziua Z în PR: atacurile de la 11 Septembrie

Evenimentele din 11 Septembrie au avut, la fel ca bombardamentul de la Pearl Harbor din Cel de-Al Doilea Război Mondial, urmări devastatoare asupra corporaţiilor, agenţiilor guvernamentale şi întreprinderilor non-profit, afectându-i deopotrivă pe angajaţi, clienţi, distribuitori şi acţionari. Toţi aceştia au fost nevoiţi să sprijine, prin eforturi uriaşe, restabilirea ordinii în organizaţiile din care făceau parte. Din punctul de vedere al comunicării, aceştia au jucat un rol considerabil în diseminarea informaţiilor şi a recomandărilor necesare în situaţia haotică creată.

Companii ca Merrill Lynch, al cărui cartier general, situat în vecinătatea clădirilor World Trade Center, a fost foarte avariat şi, ca urmare, închis pentru mai multe zile, şi-au concentrat eforturile pentru asigurarea protecţiei angajaţilor pentru revenirea la normalitate. Aşa cum arăta The Public Relation Strategist, ediţia de iarnă, 2002,

“Punctul cheie al strategiei de comunicare a companiei ML îl constituia un mesaj simplu, repetat sistematic: “Merill Linch a rămas intactă”. Provocarea consta în a convinge un auditoriu foarte încărcat emoţional să nu se lase dominat de sentimente. Orice specialist în comunicare financiară ştie că emoţiile sunt terenul propice pentru a induce panică şi a genera retrageri de fonduri bancare.”

Printre acţiunile întreprinse de compania Merill Lynch se numără înfiinţarea unor birouri pentru situaţii de criză destinate comunicării cu angajaţii şi cu investitorii, mesaje înregistrate ale directorilor, conturi de site-uri web interne şi externe create în scopul transmiterii de informaţii. Una dintre problemele stringente era aceea de a risipi zvonul din presă conform căruia cartierul general al companiei ML e pe punctul de a se prăbuşi. Directorii executivi ai companiei au apelat la cele mai importante agenţii de ştiri pentru a informa publicul cu privire la efectele atacurilor asupra pieţei financiare, iar specialiştii în comunicare au transmis zilnic comunicate de presă.

Aşa cum arată Strategist, atacurile teroriste au paralizat transportul aerian în SUA, zeci de mii de avioane rămânând blocate în aerogări timp de mai multe zile. Specialiştii de relaţii publice de la Delta Airlines au fost nevoiţi să facă faţă la numeroase solicitări. A fost nevoie, de pildă, să se comunice cu angajaţii şi cu familiile acestora, să se conceapă materiale informative privind rambursarea costurilor zborurilor anulate, să se coordoneze comunicarea managementului cu presa şi cu alte instituţii şi să se raporteze toate demersurile întreprinse pentru sporirea siguranţei pasagerilor.

Nici marile companii din ţară nu au fost scutite de încercări: de la teama că atacurile teroriste s-ar putea repeta, la eforturile de a risipi zvonurile iscate cu privire la angajaţi şi clienţi. De pildă, Dunkin Donuts a fost timp de două zile subiectul unei calomnii răspândite prin e-mail, conform căreia în anumite spaţii ale companiei deţinute prin franciză şi situate în zona Cedar Grove, NJ, s-ar afla sediul unor grupuri teroriste care au profanat drapelul ţării şi au sărbătorit atacurile. Au existat şi alte rapoarte false privind neimplicarea companiei în acţiunile de restabilire a ordinii publice.

Responsabilii de relaţii publice au încercat să elimine neplăcerile create de aceste zvonuri, au descoperit sursa acestora, au raportat imediat poliţiei şi au transmis aceste informaţii pe Internet. Persoana care a trimis acel e-mail calomniator a afirmat că auzise zvonul de la nişte cunoştinţe.

Pe lângă eforturile de a contracara aceste calomnii, responsabilii de PR au informat presa şi clienţii cu privire la acţiunile companiei Dunkin Donuts în vederea reistaurării ordinii. De asemenea, compania a apelat la o firmă de relaţii publice pentru crearea unei campanii patriotice. În plus, pentru că unele francize ale companiei erau deţinute de cetăţeni de origine arabă, specialiştii în comunicare le-au furnizat informaţii şi sfaturi necesare protecţiei şi siguranţei acestora.

Probabil că provocarea cele mai mare au avut-o specialiştii de relaţii publice din agenţiile guvernamentale locale şi naţionale. Aceştia au avut misiunea de a informa publicul asupra celor petrecute, încercând, în acelaşi timp, să minimizeze panica creată. Este greu de spus câţi oameni au fost implicaţi în aceste eforturi, câte strategii au fost elaborate, cât s-a scris, câtă informaţie a fost răspândită. Fără îndoială, eforturile pe care le-au făcut agenţiile guvernamentale la evenimentele din 11 septembrie au fost fără precedent în istoria PR-ului. Din motive evidente, majoritatea activităţilor de relaţii publice a avut loc prin intermediul presei, care devenise sistemul de comunicare al guvernului cu publicul.

Media se confruntau cu 10.000 de informaţii zilnice numai din partea Ministerului Apărării, susţine Victoria Clarke, angajată a Secretariatului Ministerului Apărării. În New York City şi Washington DC, capacitatea de reacţie a serviciilor de urgenţă a fost dusă la limită. Ofiţerii responsabili cu informarea publicului, poliţia şi pompierii au lucrat continuu, fiind copleşiţi de numeroasele întrebări, solicitări, zvonuri cărora trebuia să le facă faţă.

Ca urmare a evenimentelor nefericite din 11 Septembrie, consultanţii de PR din majoritatea marilor organizaţii au iniţiat politici şi practici pentru gestionarea situaţiilor de criză. De asemenea, au făcut eforturi de a spori în rândurile angajaţilor toleranţa faţă de etnicii arabi.

Comentând rolul profesioniştilor de PR în acele momente de criză, editorialistul publicaţiei Strategist scria:

“Evenimentele din 11 septembrie nu au generat neapărat o mare schimbare în modalităţile de comunicare ale responsabililor de relaţii publice. Mai degrabă, ele au accelerat nişte tendinţe deja existente, precum nevoia de descentralizare, perfecţionarea anumitor tehnologii, atenţia sporită faţă de problemele angajaţilor. Mesajul paradoxal pentru situaţiile de criză este că trebuie să prevedem neprevăzutul şi, eventual, să-i facem faţă. În plus, atenţia specialiştilor în comunicare se va îndrepta către gestionarea situaţiilor de criză, către transformarea statului american într-o societate mult mai sensibilă la problemele oamenilor.”

O altă consecinţă a tragediei din 11 Septembrie a fost conştientizarea eficacităţii relaţiilor publice în sprijinirea instituţiilor, oamenilor şi comunităţilor în slujba cărora se află, pentru depăşirea situaţiilor critice şi reafirmarea valorilor morale şi politice care dau stabilitate societăţii.

Reflecţii asupra istoriei relaţiilor publice

Privind în urmă, profesioniştii de relaţii publice şi-au făcut din plin datoria, în ciuda numeroaselor obstacole inerente acestei meserii. Ceea ce a debutat în anii 1900 ca o afacere specific americană, însumând câteva agenţii cu câteva sute de practicieni, s-a răspândit la nivel global, depăşind cu mult aşteptările. Creşterea exponenţială a numărului de practicieni de relaţii publice se datorează în primul rând creşterii complexităţii problemelor pe care le tratează aceştia.

De-a lungul timpului, ”legendele” şi ”vedetele” de ieri au fost înlocuite de specialişti de primă mână, ale căror realizări profesionale cântăresc infinit mai mult decât locul pe care îl ocupă în paginile ziarelor.

Oamenii de relaţii publice au devenit nişte specialişti foarte bine plătiţi în comparaţie cu alte profesiuni importante, iar aceia care şi-au înfiinţat propriile firme de consultanţă au devenit chiar multimilionari. În plus, conform tendinţelor vremii, această profesiune a încetat să mai fie destinată exclusiv albilor şi bărbaţilor. Pe de altă parte, breasla devine tot mai omogenă din punctul de vedere al educaţiei, cunoştinţelor şi abilităţilor. Profesioniştii de PR au devenit purtătorii de cuvânt ai instituţiilor publice sau ai companiilor, acţiunile lor vizând deopotrivă clienţii, angajaţii, acţionarii, contribuabilii, investitorii şi oamenii legii.

Profesiunea de relaţii publice rămâne o artă perfectibilă, depinzând de informaţii şi relaţii interumane imperfecte. Sperăm, însă, că această mică istorie a arătat faptul că această profesiune reprezintă o voce puternică nu doar pentru cei pe care îi reprezintă, clienţii, ci şi pentru public. Atât timp cât la baza economiei naţiunilor dezvoltate se va afla libera iniţiativă, libertatea de a întreprinde, profesia de relaţii publice va continua să prospere. Rămâne ca practicienii să nu uite niciodată misiunea pe care o au de a servi în permanenţă interesul public.

Addendum: Europa intră în joc

După Cel de-Al Doilea Război Mondial, relaţiile publice au proliferat şi în Europa, deoarece diplomaţia şi comunicarea de masă deveniseră centrale pentru restabilirea ordinii şi refacerea imaginii ţărilor implicate în conflictul armat.

Imediat după război, marile puteri s-au angrenat de asemenea în Războiul Rece, apelând la o sumedenie de mediatori pentru a-şi face cunoscute ideologiile şi implicând mass media la nivel global. Conflictele dintre SUA şi Rusia au dominat paginile principale ale ziarelor timp de aproape 50 de ani. Ameninţarea nucleară a constituit tema acestor dezbateri mediatizate, însă confruntările propriu-zise au avut loc pe terenul relaţiilor publice şi al dezbaterilor.

Începând cu sfârşitul anilor 1940 şi continuând până în deceniul 6, dezvoltarea relaţiilor publice a devenit evidentă prin înfiinţarea asociaţiilor de profesionişti în ţări ca Africa de Sud, Australia sau cele din Vestul Europei. În ciuda diferenţelor de limbă şi de cultură, aceste organizaţii au dovedit o coerenţă remarcabilă prin programele şi activităţile întreprinse. Relaţiile publice au fost marcate în primul rând de influenţa nord-americană, însă a existat un asentiment general în privinţa principiilor şi practicilor de bază, precum puterea opiniei publice, necesitatea construirii relaţiilor dintre instituţii şi publicul acestora, influenţa presei ca forţă ce permite libera exprimare a opiniei, valoarea civismului corporatist. Relaţiile publice au împrumutat şi au redefinit concepte filosofice precum drepturile omului, moralitate, libertate socială.

Serviciile de PR din România

29.11.2006 / Autor: Liviu Florescu

(http://www.liviu.biz/index.php/2006/11/29/serviciile-de-pr-din-romania/)

Agentiile specializate in comunicare din afara capitalei au avut, de anul trecut si pana in prezent, o evolutie ascendenta in toate privintele, de la cifre de afaceri, la portofolii de clienti. Cu toate acestea, relatiile publice nu sunt inca o afacere profitabila, fiind in continuare necesar mixul din paleta de servicii a agentiilor. Bugetele cele mai mari se invart in cadrul agentiilor full service care includ si servicii de PR, cifrele aici fiind de ordinul sutelor de mii de euro, in timp ce agentiile axate preponderent pe PR au cifre de afaceri si profituri sensibil mai mici.

In orasele din tara, PR-ul nu este, inca, o forma de comunicare cu o identitate clar delimitata. Asa sunt vazute lucrurile chiar specialistii din zonele respective. in primul rand, in niciunul dintre orasele tarii, cu exceptia capitalei, nu exista agentii strict specializate in relatii publice. De cele mai multe ori, PR-ul este o componenta principala, integrata in paleta serviciilor pe care le ofera agentiile de publicitate. Tocmai de aceea, interlocutorii nostri sunt oameni din companii care nu se limiteaza doar la servicii de PR, ci mai fac si ceva creatie, BTL si ce se mai nimereste.

“A fi full service pe o piata cum este cea din provincie nu este o mandrie, ci o necesitate. O companie specializata doar in PR nu ar fi avut suficienti clienti pentru a ramane in viata si sa mai si prospere. Partea buna a lucrurilor este ca cei care supravietuiesc au experienta si cunostinte suficient de vaste in advertising. Partea mai putin placuta (pentru unii), dar buna si ea, pana la urma, este ca volumul de munca depaseste mult nivelul considerat normal intr-o agentie de publicitate”, marturiseste Florin Mare, director general al agentiei Cardiv Marketing din Iasi.

Un alt aspect cu care se confrunta lumea relatiilor publice din afara Bucurestiului este acela al clientilor care inca nu sunt familiari cu acest termen si semnificatia lui. Chiar daca agentiile sunt din ce in ce mai solicitate, felul in care companiile cer servicii de relatii publice este destul de primar.

De la Ploiesti vine confirmarea acestei situatii, mai precis de la Bogdan Stoica, Managing Partner Tactic Media. El spune ca nici un client nu a cerut “servicii de PR”. Termenul e inca abstract pentru multi manageri. “Oamenii stiu ca vor sa comunice pietei lucruri despre organizatia pe care o conduc, si cer asta”, spune acesta.

Fie ca este vorba de Iasi, Cluj-Napoca, Brasov sau Ploiesti, fiecare dintre agentiile care au ca specializare comunicarea se confrunta, in mare, cu aceleasi probleme si impartasesc aceleasi indealuri.

Piata serviciilor de relatii publice

Gavril Haba considera ca “dezvoltarea PR-ului clujean tine si de dezvoltarea economica si a mentalitatii persoanelor de decizie. El apreciaza ca exista un trend ascendent in utilizarea solutiilor de PR in mediul economic. Deocamdata, cunoscand aceasta particularitate a pietei clujene, nu ne putem declara multumiti de evolutia PR-ului local”, spune acesta.

La randul sau, D`Avantage Consult s-a orientat in 2006 spre promovarea conceptului, imaginii si realizarilor unor clienti precum UnicDesign Arxia Group, si oferirea de consultanta permanenta pentru EBS Romania.

Pentru Cardiv Marketing din Iasi, anul 2006 a fost unul bun, cu o crestere a cifrei de afaceri de la 150.000 de euro, in 2005, la 280.000 de euro (estimat pana la sfarsitul anului) in 2006. Cresterea se datoreaza in special consumului mai mare de servicii al clientilor actuali, dar si perceperea unor servicii noi de catre clienti.

Daca pana in 2004 marketingul si advertisingul “in house” erau considerate ca evidente pentru majoritatea companiilor care nu au sediul central in Bucuresti, lucrurile au inceput sa se schimbe. Dezvoltarea companiilor a facut ca responsabilul de marketing dintr-o firma sa treaca de la realizarea actiunilor de marketing la contractarea si supervizarea unor companii specializate. Marele castig se vede in cresterea calitatii serviciilor, crestere catalizata si de exigenta clientilor.

Si pentru Tactic Media din Ploiesti, 2006 a fost un an mai bun ca 2005, chiar daca numarul de clienti a scazut.

“Am reusit sa fidelizam o parte dintre clientii anului 2005, pentru care am prestat volume mai mari de servicii. Un alt lucru bun a fost si ca in 2006 nu a aparut niciun jucator important in Prahova pe piata de PR. Asa am putut sa ne consolidam imaginea”, apreciaza Bogdan Stoica.

Media Scai a crescut, de asemenea in 2006, atat ca cifra de afaceri, cat si ca nivel de clienti castigati, chiar daca echipa a ramas aceeasi. Cele mai solicitate servicii in ultimul an au fost realizarea de materiale publicitare (reviste, brosuri, carti postale, pliante) postate in standurile publicitare “Stand-Up!”, productia de standuri publicitare, campanii publicitare in reteaua Oops Media, realizarea si implementare de campanii de relatii publice.

Mihaela Balan descrie situatia de la Advero punand accentul pe faptul ca clientii care apeleaza la serviciile agentiei sunt in special cei care au interese in Iasi ii in zona Moldovei. Anul acesta, am avut parte de o serie de proiecte interesante care au reusit sa mobilizeze intreaga echipa. Au fost campanii integrate de PR, cel mai recent eveniment fiind lansarea proiectului imobiliar Copou Bellevue, care a beneficiat de un proces complet de branding si de strategie de comunicare, explica aceasta.

La Advero, prin evaluarea tipului solicitarilor venite de la clienti, se poate observa constientizarea importantei unei identitati adecvate in contextul evolutiei actuale a pietei. Cele mai solicitate servicii au fost cele de branding, rebranding si realizarea de campanii.

Asadar, “relatiile publice nu sunt inca la rangul de servicii bine definite pe lista de prioritati a clientilor din orasele din tara, iar agentiile nu au inca portofolii care sa se sustina exclusiv prin servicii de PR.”

Cum se văd relaţiile publice din Iaşi

Autor: Adina Aldea | 07.07.2008

(http://www.basicmarketing.ro/relatii-publice/cum-se-vad-relatiile-publice-din-iasi/)

Majoritatea prietenilor mei au terminat marketing, comunicare, design sau informatica. Acum, cei mai norocosi lucreaza in domeniul in care s-au specializat. Vorbim deseori despre lucruri din domeniile noastre de interes, dar, de fiecare data, raman surprinsa ca relatiile publice, nici in acest moment, nu sunt intelese.

Intru in contact si cu oameni din mediul universitar. Aceeasi problema si aici, ba chiar mai grav.

La noi, in Iasi, relatiile publice sunt vazute doar sub forma unei conferinte de presa, unui comunicat, unui concert sau eventual a unui cocktail. Nimic mai mult. Si in practica se intampla acelasi lucru. Firmele locale nu fac nimic altceva decat sa trimita comunicate, chiar daca au sau nu ceva de comunicat. Organizeaza cate o conferinta de presa, si s-a terminat rolul pr-ului.

Sunt oameni din PR sau viitori absolventi care nu au auzit de marile festivaluri sau competitii din domeniu, de revistele de specialitate, de eventualele site-uri sau chiar blog-uri care abordeaza subiectul relatiilor publice.

Aud, in stanga si-n dreapta, ca s-a lansat nu stiu ce agentie de relatii publice, ca nu stiu ce companie are birou sau department de PR. Ce fac acesti oameni din pr-ul local? Unde sunt si cu ce se ocupa?

Avem si in Iasi firme mari, care au dat nastere chiar la branduri nationale. De ce nu apeleaza la relatii publice? De ce, cand intri pe ejobs sau bestjobs si selectezi orasul Iasi, domeniul relatiilor publice, iti apar doar job-uri gen hostess, operator call center sau assistant manager. Chiar acum, daca dai un search pe ejobs, pe domeniul relatiilor publice, si selectezi orasul Iasi, vei gasi o prima companie care vrea sa angajeze “asistent relatii cu publicul”. Si asta nu e tot. Viitorul asistent de relatii CU publicul are drept atributie principala “asigurarea implementarii strategiilor de relatii publice”. Ce pot sa spun mai mult. Nici nu iti dai seama ce vor sa angajeze. Una iti spune denumirea postului si alta descrierea atributiilor job-ului.

Nu am vazut si nici nu cred ca voi vedea, cel putin in viitorul apropiat, o campanie de relatii publice, in Iasi. O campanie cap coada de PR. Pentru un produs. Pentru un serviciu. Pentru o companie. Nu conteaza pentru ce sau pentru cine.

De ce agentiile mari din Bucuresti nu-si deschid filiale si in province? E o piata libera, chiar prea libera.

De ce se inscriu asa de multi elevi la facultatile de profil? Pentru ce-i pregatim si mai ales cum ii pregatim pe acestia? Pentru ce li se explica, banuiesc ca la fiecare obiect, chiar in primul an, care este diferenta majora dintre relatiile publice si relatiile cu publicul, daca peste 3 ani urmeaza sa fie angajati in companii care habar nu au la ce ii ajuta si la ce se refera acest domeniu.

Saptamana aceasta va recomand sa cititi cat mai mult; carti, studii de caz, reviste de specialitate din domeniul in care va specializati sau in care profesati. Urmariti competitiile din domeniu, atat cele adresate agentiilor, cat si cele pentru studenti. Uitati-va peste brief-uri si incercati sa le dati propria rezolvare.

Companiile din provincie trebuie educate în privinţa beneficiilor PR-ului

04 Iulie 2008 Business Standard (http://www.moneyline.ro/articles/multicol/20557)

Catalina Stan, CEO al BDR Associates Communication Group, una dintre principalele companii de PR din Romania, considera ca mediul de afaceri din provincie nu constientizeaza, inca, beneficiile pe care i le poate aduce comunicarea specializata. De asemenea, Catalina Stan este de parere ca piata de PR din Romania se va dezvolta foarte mult in viitor, avand in vedere ca foarte multe dintre marile companii multinationale nu au intrat inca in tara noastra.

Cat de importante sunt activitatile de PR pentru o companie in Romania?

Foarte importante, mai ales daca in industria in care opereaza dezvoltarea afacerii este conditionata sau dependenta de imagine. Cat de mult inteleg companiile autohtone importanta PR-ului pentru dezvoltarea afacerii in anul 2008, in Romania, si, daca inteleg, atunci cat de mult sunt dispuse sa investeasca pentru propria lor imagine sau pentru credibilitatea acesteia sunt intrebari la zi, la care trebuie sa ne gandim.

Companiile internationale sau multinationale au intrat pe piata nu numai cu o investitie financiara, ci si cu o cultura a dezvoltarii afacerii, au adus odata cu un know how specific unui domeniu sau altul si conceptul de mediu prietenos de afaceri, care include inerent si instrumentele menite sa «vorbeasca» despre ele, sa le asigure identitatea si diferentierea de competitie, sa previna crizele in medii concurentiale din ce in ce mai dure.

Dar acest proces de «productie», laborios si sofisticat trebuie inca descifrat si explicat majoritatii liderilor de companii romanesti, mai ales din provincie. Pentru ca Bucurestiul este locul unde lucrurile se intampla, informatia este fluida, iar educatia PR-ului s-a asezat.

In tara, insa, companiile locale sunt greu de convins ca banul pe care il investesc intr-o forma de comunicare mai sofisticata, insa nepalpabila, poate genera un altfel de profit, transformat, de exemplu, in reputatie de companie, o valoare la care poate nu s-au gandit pana atunci si care se transforma in revelatie, pentru relatiile de afaceri. Am asistat, de curand, o companie romaneasca din nordul tarii, ce s-a listat la bursa de valori.

Pe langa colaborarea impecabila cu firma de consulanta financiara specializata, am trait o experienta profesionala pe care ne-o dorim oricand repetabila, in ceea ce priveste intelegerea perfecta din partea celor doi actionari ai companiei, ambii romani, a importantei exceptionale pe care o are comunicarea prin PR, intr-un moment atat de important din viata companiei. Din pacate, nu sunt multi ca ei, piata noastra de provincie trebuie informata in privinta beneficiilor aduse de comunicarea strategica si de PR.

Cat la suta din companiile mari din Romania apeleaza la o firma de PR?

Nu cred ca pot raspunde in procente. Cu siguranta, companiile straine au strategii de promovare cu care au venit de acasa si din care PR-ul face de obicei, parte integranta.

Marile companii sunt interesate de imaginea lor si sunt atente la pastrarea reputatiei. Au planul de criza gata pregatit pentru diverse situatii generatoare de criza.

Au sesiuni de training periodice, pentru comunicarea intr-o astfel de situatie. Noi am instrumentat cateva crize grele in ultimii ani, sub contracte de confidentialitate care ne obliga la discretie, dar care au devenit un palmares profesional exceptional.

Atunci cand se intampla, crizele sunt clipe de foarte mare tensiune in viata companiilor, de presiune enorma pentru management. Calmul si profesionalismul consultantului sunt vitale pentru sustinerea prestatiei clientului.

Cum este mai avantajos: o companie sa isi faca singura PR-ul sau sa apeleze la o companie specializata?

Depinde de organizarea companiei. Cele foarte mari din anumite domenii, cum ar fi telecomunicatiile, isi dezvolta departamente interne de comunicare si au capacitatea de a instrumenta in-house, activitati de PR de rutina.

Pentru situatii sofisticate sau proiecte pe termen lung si ele apeleaza la agentii specializate. Avantajul unui PR intern este simtit intr-o companie mica cu resurse financiare restranse, care ii limiteaza accesul la specialisti externi.

Importanta, in aceste cazuri, este alegerea pe care o face managerul respectiv pentru pozitia de PR. Prezenta unui om pregatit in domeniu, capabil sa asigure o promovare profesionista este absolut preferabila unui diletant in domeniu. PR-ul este o meserie. Nu este nici moda, nici mondenitate, inseamna scoala si experienta acumulata.

Cat cheltuie o companie mare, anual, pe promovare prin intermediul unei companii de PR?

Bugetele difera mult, in functie de puterea financiara a companiei. Cifrele oscileaza intre cateva zeci de mii si cateva sute de mii de euro. Este o afirmatie valabila pentru Romania.

Cum este, in opinia dumneavoastra, conduita oamenilor de afaceri din Romania?

Daca ne referim la adevaratii oameni de afaceri, formati in medii adecvate, trecuti prin traininguri si cursuri diverse, acestia sunt vizibili, au o conduita de multe ori impecabila, expunerea internationala i-a ridicat la nivelul oricarui manager de companie straina, din orice tara europeana. Despre oamenii de afaceri conjuncturali, as comenta doar ca ei, inca, exista si, din pacate, au acelasi nivel de vizibilitate, dar in contexte negative.

Acestia din urma sunt cel mai putin deschisi la a coopera cu o firma specializata in a le schimba conduita, discursul public, imaginea in general, pentru ca ei nu prea pun pret pe asta. Conduita in afaceri inseamna un set amplu de reguli de urmat valabile pentru toti cei ce au ales sa apartina comunitatii de afaceri, indiferent de industrie. Cei din breasla noastra trebuie, insa, sa fie mult mai atenti la aspectele legate de conduita si maniere in afaceri, pentru ca, din perspectiva imaginii, se presupune ca ei sunt calauzele celorlalte companii.

Cum ar trebui sa se comporte un om de afaceri pentru a avea succes si pentru a beneficia de o promovare cat mai buna?

Dincolo de competenta profesionala, pozitionarea de lider in industria sa este foarte importanta si aspiratia la o asemenea recunoastere, se implineste cand omul de afaceri respectiv intelege rolul si rostul PR-ului. Daca le aplica asistat de profesionisti, devine o voce respectata, iar reputatia sa se transfera, automat, catre afacerea sa, contribuind la dezvoltare, la prosperitate.

Ce conturi de PR detine compania dumneavoastra?

Lucram in multe industrii, ne-am specializat deja in IT&C, domeniu in care asistam companii inca din 1998. Printre numele mari alaturi de care am fost ani buni, sau mai suntem inca, se numara Cisco, Intel si Omnilogic.

Unul dintre primii nostri clienti in IT&C a fost Compaq, cont castigat, in 1997, prin licitatie internationala. Lucram mult pentru companii multinationale sau internationale cum sunt P&G, Pirelli, Monsanto, am asistat clienti din domeniul financiar bancar, cum ar fi Citibank, la inceputurile activitatii noastre, sau ABN AMRO, pentru care am lucrat timp de sase ani. Cred ca cel mai vechi client si, totusi, mereu tanar, avand in vedere ca prin tot ce face ne proiecteaza mereu in viitor, este Cisco Systems, care aniverseaza zece ani pe piata din Romania, iar noi ii asistam de exact un deceniu.

Ce prefera companiile mari din Romania: promovarea prin intermediul articolelor de presa sau a publicitatii pe canalele indoor si outdoor?

Depinde de obiective, de tipul de campanie, de mesaje, de audiente-tinta, de bugete. PR-ul este recunoscut ca fiind mai eficient din doua motive: confera credibilitate si se poate face cu bani mai putini.

Ce credeti ca lipseste mediului de business din Romania comparativ cu cel occidental?

Este o piata inca foarte tanara. Avem mult de recuperat. Cuvantul-cheie este educatia.

Mai este loc de companii pe piata de PR din Romania?

Sigur ca da. Multe din marile companii ale lumii nu au intrat inca in Romania. Vrem insa doar profesionisti cu care sa fim in competitie corecta, pentru ca astfel are de castigat industria noastra in primul rand. Iar in industria noastra prestigiul este o unitate de masura foarte importanta.

Cat de importante sunt activitatile de PR pentru o companie in Romania?

Foarte importante, mai ales daca in industria in care opereaza dezvoltarea afacerii este conditionata sau dependenta de imagine. Cat de mult inteleg companiile autohtone importanta PR-ului pentru dezvoltarea afacerii in anul 2008, in Romania, si, daca inteleg, atunci cat de mult sunt dispuse sa investeasca pentru propria lor imagine sau pentru credibilitatea acesteia sunt intrebari la zi, la care trebuie sa ne gandim.

Companiile internationale sau multinationale au intrat pe piata nu numai cu o investitie financiara, ci si cu o cultura a dezvoltarii afacerii, au adus odata cu un know how specific unui domeniu sau altul si conceptul de mediu prietenos de afaceri, care include inerent si instrumentele menite sa «vorbeasca» despre ele, sa le asigure identitatea si diferentierea de competitie, sa previna crizele in medii concurentiale din ce in ce mai dure.

Dar acest proces de «productie», laborios si sofisticat trebuie inca descifrat si explicat majoritatii liderilor de companii romanesti, mai ales din provincie. Pentru ca Bucurestiul este locul unde lucrurile se intampla, informatia este fluida, iar educatia PR-ului s-a asezat.

In tara, insa, companiile locale sunt greu de convins ca banul pe care il investesc intr-o forma de comunicare mai sofisticata, insa nepalpabila, poate genera un altfel de profit, transformat, de exemplu, in reputatie de companie, o valoare la care poate nu s-au gandit pana atunci si care se transforma in revelatie, pentru relatiile de afaceri. Am asistat, de curand, o companie romaneasca din nordul tarii, ce s-a listat la bursa de valori.

Pe langa colaborarea impecabila cu firma de consulanta financiara specializata, am trait o experienta profesionala pe care ne-o dorim oricand repetabila, in ceea ce priveste intelegerea perfecta din partea celor doi actionari ai companiei, ambii romani, a importantei exceptionale pe care o are comunicarea prin PR, intr-un moment atat de important din viata companiei. Din pacate, nu sunt multi ca ei, piata noastra de provincie trebuie informata in privinta beneficiilor aduse de comunicarea strategica si de PR.

Avem PR şi la ţară

de Renate Roca-Rozenberg, PR Manager la Vitrina Advertising

Data: 16-10-2006 (http://www.iqads.ro/PR_read_5852/avem_pr_si_la_tara_.html)

M-am enervat din nou zilele trecute! Si de data asta nu a fost un client, nu a fost nici sefa, nici macar colegii mei de birou care s-au apucat de karaoke in timp ce incercam sa scriu un comunicat de presa. A fost un alt articol citit in care mi-e dat din nou sa aflu ca, in afara Bucurestiului, in frumoasa noastra tara nu prea avem cum sa vorbim de public relations.

M-a doborit orgoliul? Mi-au murit laudatorii? Nu prea cred. Pentru ca am, din pacate, suficienta modestie in oasele mele de PR de provincie. Si atunci, ce-mi veni? De ce in loc sa-mi vad eu de munca mea si clientii mei si sa le iau in continuare bani pe un PR care nu exista stau sa am enervez pe niste rinduri de revista?
Pentru ca nu e cinstit. Pentru ca exista oameni in comunicare si dupa tablita de Bucuresti si s-ar putea ca ei sa fie la fel de mihniti ca si mine ca nimeni nu se deranjeaza sa accepte macar ca exista, darminte ca exista cu un rost foarte clar.
Cind am inceput sa lucrez in acest domeniu acum 5 ani, fostii mei colegi de presa nu prea intelegeau ce am eu de gind sa fac la Vitrina. S-au obisnuit in timp, la fel cum in timp s-au obisnuit si clientii ca au nevoie de servicii de public relations, ca publicitatea nu e totul. Da, orice PR din provincie se poate plinge ca e inca un neinteles. Ca trebuie sa ne justificam si ultimul cent pe care il luam pentru serviciile noastre, ca lucram pentru un eveniment cu fee-uri care in Bucuresti se percep pentru scrierea unui comunicat de presa. Ca inca luptam sa convingem companiile ca este absolut necesar ca in organigrama sa aiba cel putin o pozitie pentru un om specializat in comunicare. Ca daca te suna un ziarist ar fi frumos sa-i si raspunzi etc.

Nu e usor nici pentru PR-ii din companii. Putini citi sunt si-au cistigat cu greu pozitia si lupta merge mai departe. Lupta pentru a fura un ban de la marketing, lupta de a convinge managementul ca da, e util sa faci PR, ca daca ai o informatie buna pentru presa nu merita sa o stii doar tu. Sa nu-ti fie frica daca te cauta presa, nu e neaparat ceva de rau. Sa dea libertate omului de comunicare si sa uite ca doar “sefu’ mare” le stie pe toate. Ca daca porneste o actiune de CSR, nu trebuie sa-l intrebe apoi citi clienti noi a cistigat compania pentru ca a renovat un parc. Sau macar sa-l asculte cind ii spune ca nu poti aparea la televizor cu camasa in dungi de 7 culori.

Dar asta nu inseamna ca nu existam. In conditiile date, incercam sa facem cit mai mult posibil. E mai putin vizibil ce facem si poate si noi ne laudam cu proiectele noastre prea putin. Dar nu cred ca asta e solutia: sa iesi in fata si sa te bati cu pumnii in piept. Daca un ziarist care vorbeste cu tine cel putin odata pe saptamina este in stare sa spuna ca in provincie nu exista PR, atunci memoria unora e foarte scurta.

Gata, mi-am varsat nervii. Ma duc sa mai un lucrez un pic la PR-ul care nu exista. Ah, sa nu uit! Imi cer scuze tuturor celor care stiu ca exista PR in provincie, colaboreaza foarte bine cu el, schimba idei si ii e chiar prieten. Iar celor care n-au avut rabdare sa citeasca tot acest text, le dau direct concluzia: exista PR si la tara! Poftiti, e proaspat!

Nice to meet you, Iaşi!

Ok…ok…merg la Iaşi, ce-i de văzut aici?

The sweet taste of history…

Oraşul Iasi a fost mentionat pentru prima oara intr-un privilegiu comercial emis in 1408 de domnul Moldovei Alexandru cel Bun. Totuşi, deoarece existau (si inca mai exista) cladiri mai vechi de aceasta data (spre exemplu Biserica Armeana costruita in 1395), se crede ca orasul este mult mai vechi.

In 1564, domnitorul Alexandru Lapusneanu a mutat aici capitala Moldovei de la Suceava. In 1640, Vasile Lupu a infiintat aici prima scoala in limba romana si a infiintat o tipografie in biserica Trei Ierarhi. In 1643, prima carte tiparita in Moldova a aparut la Iasi.

Oraşul a fost incendiat de tatari in 1513, de otomani in 1538, si de rusi in 1686. In 1734, a fost afectat de o epidemie.

Intre 1565 si 1859, orasul a fost capitala Moldovei, apoi, intre 1859 si 1862, atat Iasi cat si Bucuresti au fost capitalele de facto ale Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei.

In 1862, cand uniunea celor doua principate a devenit deplina, sub numele de Romania, capitala tarii a fost stabilita la Bucuresti. In timpul primului razboi mondial, pentru doi ani, Iasi a fost capitala Romaniei neocupate, dupa ce Bucuresti a cazut in mainile Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916. In noiembrie 1918, capitala a redevenit orasul Bucuresti.

Legendara urbe a celor 7 coline – Iasi

- Cetăţuia;

- Galata;

- Copou,

- Bucium-Păun;

- Şorogari;

- Repedea;

- Breazu

Ce-i aşa special la Iaşi?

Iaşul este orasul marilor idei, al primei mari uniri, al primului spectacol de teatru in limba romana si al primului muzeu literar memorial (Bojdeuca din Ticau). Fara indoiala Iasul reprezinta in continuare capitala culturala a tarii.

Pe dealul Copoului, se afla cea mai veche universitate din Romania, Universitatea din Iasi, numită azi si Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”.

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a fost fondată la data de 26 octombrie 1860. Universitatea este continuatoarea simbolică a vechii Academii domneşti din Iaşi, înfiinţată de Vasile Lupu, în 1642. În mod direct, ea se trage din Academia Mihăileană, creată la 1834 de Mihail Sturza. În noua sa formă, ea a fost inaugurată la 7 noiembrie 1860 (26 octombrie stil vechi), în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, al cărui nume îl poartă acum.

La înfiinţare avea trei facultăţi: drept, filosofie (litere) şi teologie. Facultatea de Drept fusese înfiinţată încă de la 24 februarie / 7 martie 1856. În 1864, universitatea era formată din Facultatea de Litere şi Filosofie, Facultatea de Drept, Facultatea de Ştiinţe fizice, matematice şi naturale, iar în 1879, a apărut Facultatea de Medicină. În anii 1890-1900, s-a dezvoltat Facultatea de Ştiinţe: în 1892, a apărut catedra de Chimie, în 1906, cea de Chimie Agricolă, iar în 1910, a apărut Şcoala de Electricitate.

Clădirea actuală a universităţii a fost construită între anii 1893 şi 1897 după planurile arhitectului Louis Blanc şi inaugurată în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Clădirea este o îmbinare a stilurilor clasic şi baroc, monumentala sa intrare ducând în faimoasa “Sală a Paşilor Pierduţi”, decorată cu picturi realizate de către Sabin Bălaşa.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Palatul Culturii

Frumoasa zidire este o expresie a romantismului sfarsitului de secol si o manifestare a neogoticului ce revine arhitectului I.D.Berindei. Palatul a fost inaltat de Al. Moruzzi(1806-1812) si refacut de Mihai Sturza(1841-1843). Contructia Palatului a durat 2 decenii, dar in 15 ianuarie 1880 palatul se vedea aprins si arzand. Veronica Micle, scriindu-i poetului Mihai Eminescu despre acest incendiu, nota: “Miticule sa fi vazut tu ce spectacol trist infatisa un edificiu in flacari. Mobilierul aruncat pe ferestre, dosarele de zece ani aruncate la voia soartei…”

Stilul palatului e neogotic flamboyant, cu detalii ornamentale, cu elemente heraldice în exterior. Legenda spune că în proiectul iniţial erau prevăzute 365 de camere, dar construcţia are 298 incăperi cu o suprafaţă de aproximativ 36.000 m2. La faţadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă alte 36 în ogivă şi două rânduri de baghete.

Astăzi Palatul Culturii din Iaşi este sediul Complexului Muzeal Naţional “Moldova” Iaşi şi cuprinde: Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii Ştefan Procopiu. În aripa de nord-est a palatului se află Biblioteca Municipală Gheorghe Asachi.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi

Construită în Iaşi, pe locul vechii primării, între anii 1894 şi 1896, clădirea Teatrului Naţional este considerată a fi cel mai vechi şi cel mai frumos lăcaş de acest gen din ţară.

Planurile clădirii aparţin celebrilor arhitecţi vienezi Fellner şi Helmer, ce au proiectat construcţii similare din Viena, Praga, Odessa, Zürich.

Inaugurată odată cu teatrul, uzina electrică a acestuia a marcat începutul iluminatului electric la Iaşi.

În anul 1956, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la primul spectacol în limba română, teatrul ieşean primeşte numele marelui poet, dramaturg şi om de cultură Vasile Alecsandri (1821 – 1890).

Clădirea Teatrului Naţional este o veritabilă bijuterie arhitectonică adăpostind adevărate monumente de artă: Cortina pictată în 1896 de meşterul vienez M. Lenz şi terminată de unul din discipoli, prezintă în centru o alegorie a vieţii, cu cele trei vârste, iar în dreapta, alegoria Unirii Principatelor Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească); Cortina de fier, pictată de Al. Goltz, cu motive ornamentale dispuse simetric, separă etanş scena de restul sălii; Plafonul pictat de Al. Goltz, în culori pastelate, reprezintă alegorii paradisiace, fiind ilustrat cu nimfe şi îngeri şi încadrat în stucatura rococo; Candelabrul din cristal de Veneţia cu 109 becuri.

În prezent, această clădire găzduieşte şi Opera Română.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Casa Dosoftei din Iaşi

Casa Dosoftei este o clădire din Iaşi situată în preajma vechii Curţi Domneşti, între Palatul Culturii şi Biserica „Sf. Neculai Domnesc”, găzduieşte Muzeul de literatură veche, înfiinţat în 1970. Clădirea este construită în timpul domniei lui Antonie Vodă Ruset (1677-1679) , şi a fost restaurată între anii 1962 şi 1968, iar muzeul a fost deschis la 7 august 1970. În faţa sa se află o statuie a mitropolitului Dosoftei. A fost sediul celei de-a doua tiparniţe din Iaşi (1679-1686) după cea de la Trei Ierarhi, aici tipărindu-se, pentru prima oară în limba română în Moldova, în 1643, « Cazania ». Mitropolitul cărturar Dosoftei a dezvoltat aceată tipografie, cu sprijinul lui Nicolae Milescu-Spătarul. Aici se găsesc exponate unicat, carte veche, obiecte de cult, letopiseţe, manuscrise vechi şi o copie a Letopiseţului Ţării Moldovei de Grigore Ureche.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Bojdeuca lui Ion Creangă

Bojdeuca lui Ion Creangă este o casă din cartierul Ţicău, Iaşi, în care a locuit între anii 1872 şi 1889 marele povestitor Ion Creangă. Pragul acestei case a fost trecut şi de însuşi Mihai Eminescu, bun prieten al lui Creangă. Căsuţa, având două camere dispuse de o parte şi de alta a unui antreu, a devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918, restaurări având loc în anii 1942 şi 1985.

Merită menţionat faptul că Bojdeuca lui Ion Creangă este prima casă memorială din România. Primul muzeograf care a prezentat Bojdeuca celor ce veneau să o viziteze a avut dreptul să locuiască în mica bucătărioară din stanga intrării, împreună cu soţia, trei copii şi bunica. La vremea sa, Ion Creanga era recunoscut pentru faptul ca la casuta sa din Ticau detinea un grup destul de mare de pisici (aproximativ 30), iar fiecare purta cate un nume asociat unei persoane reale din viata sa. Spre exemplu, intotdeauna a avut o pisica pe nume Marioara ca si pe matusa sa zgarcita din satul natal Humulesti.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Parcul Copou

Grădina Copou (sau Parcul Copou) este cel mai vechi parc din Iaşi, situat pe dealul Copoului. Parcul datează din prima parte a secolului al XIX-lea (amenajarea sa a început în anii 1833-1834), în centrul său fiind amenajat “Obeliscul cu lei”, numit iniţial “Monumentul Legilor Constituţionale”, ridicat dupa planurile lui Gheorghe Asachi în cinstea generalului rus Pavel Kiseleff şi a reformelor introduse de acesta în Moldova. Putini stiu ca în Obeliscul cu lei se bănuieşte a exista un document organic de pe vremea lui Al. I. Cuza. Lângă obeliscul cu lei odihneşte “Teiul lui Eminescu”, arbore îndrăgit de poet, ce “capata valoarea unui monument viu, cel mai preţios poate, din câte s-au inchinat marelui si nefericitului poet.” Teiul urias, bătrân de 100 ani, îsi deschide florile în fiecare primăvară. Ani la rând, această zonă era des vizitată de Mihai Eminescu şi iubita sa, Veronica Micle, parcul Copou rămânând şi astăzi o marturie nescrisă a iubirii lor şi un simbol romantic al Iaşului. Nu departe de bustul lui Eminescu, pe “Aleea Junimea”, se află şi bustul din bronz al Veronicăi Micle şi ale membrilor Junimii: Ion Creangă (autor I. Dimitriu), Nicolae Gane (I.Irimescu), Costache Negruzzi şi Ciprian Porumbescu (I. Barleanu).

In 1989 s-a deschis în parc un muzeu “Mihai Eminescu”, conceput de arhitectul Virgil Onofrei. Anual are loc în Gradina Copou târgul naţional de ceramică “Cucuteni”, care adună meşteri olari din toată ţara.

Învelit într-o adevărată pădure de copaci, Copoul se numea la începutul îndelungatei sale existenţe “Podu Verde”, căci trecea printre vii, grădini şi livezi străpunse ocazional de acoperisul unui conac boieresc. Vechea “uliţă aristocratică a Copoului” este în prezent cartierul Copou, aflat pe dealul cu acelasi nume.

Sub Grigore Ghica, cunoscut ca un domnitor priceput şi blând, caruia îi plăcea relaxarea, a fost ridicat la Copou un foişor de odihnă în stil turcesc; acestui domnitor îi revenine meritul de a fi introdus Copoul în atenţia boierilor, obişnuiţi până atunci cu plimbările la Bucium şi Galata. Deoarece nevoia de o grădină publică persista, lucrările de amenajare a parcului au început in 1833, sub îndrumarea domnitorului Mihail Sturza.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

In Piata Eminescu, in perioada interbelica, s-a ridicat cladirea Fundatiei Culturale Regale, ce astazi gazduieşte Biblioteca Centrala Universitara Mihai Eminescu, cu un fond de carte ce se apropie de 3 milioane de exemplare, unele foarte rare.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Biserica “Sf. Nicolae Domnesc”, construita intre 1491-1492 de Stefan cel Mare si refacuta la sfarsitul secolului al XIX-lea (intre 1890 – 1904) de arhitectul francez Andre Lecompte de Nouy, este cel mai vechi edificiu religios din Iasi care s-a pastrat pana astazi.

Fiind situata in imediata vecinatate a vechii Curti domnesti (Palatul Culturii de astazi) si pentru faptul ca aici au fost unsi aproape toti domnii Moldovei, de la Despot voda pana la Alexandru Ioan Cuza, bisericii i s-a spus Sfantul Nicolae-Domnesc.

Arhitectura exterioară conjugă în modul cel mai armonios piatra, caramida aparenta si teracota, dispusa in discuri smaltuite policrome. In firidele din registrul superior apar pictate in fresca un numar de 282 de chipuri. Interiorul bisericii apartine, in intregime, ultimei restaurari. Peretii si boltile sunt acoperite de o fresca somptuoasa, pe fond albastru, realizata cu multă maiestrie de francezii Boris Bernard, Emilie Mempiot si P. Mauretal.

Pana spre sfarsitul sec. al XVII-lea, Biserica Sfantul Nicolae-Domnesc a servit drept Catedrala mitropolitana.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi

Gravată în piatră pe faţa sudică a bisericii Trei Ierarhi, inscripţia votivă ne lasă să citim: “…am ridicat acestă ctitorie în numele celor trei sfinţi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Gură de Aur şi a fost sfinţită în luna mai, ziua a şasea, a anului 7147 (1639) de mitropolitul Varlaam…”. Dintr-o dată hramul folosit situează edificiul într-o lume care a fost aceea a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, apărători ai dogmelor niceene, aureolaţi de cunoştere şi renumiţi pentru zelul lor.

Ctitorul acestui monument singular, construit între anii 1637-1639, este credinciosul domn al Moldovei Vasile Lupu, una din figurile cele mai importante ale istoriei române, apărător recunoscut al Bisericii Ortodoxe.

Impresionantă, făcută parcă pentru ‘a lăsa uimit’ sufletul contemporanilor, construcţia răspunde dorinţei de fast a ctitorului său despre care Nicolae Iorga spunea că “încă de a doua zi după urcarea pe tron şi-a luat numele de Vasile şi a pătruns în visul bizantin”. Şi, într-adevăr, biserica Trei Ierarhi din Iaşi reflectă aspiraţia spre această lume minunată a Bizanţului, combinând structuri şi forme tradiţionale cu materiale preţioase şi o decoraţie fastuoasă.

În biserică au fost aduse în iunie 1641, moaştele Sfintei Parascheva, trimise de patriarhia şi sinodul de la Constantinopol în semn de recunoştinţă pentru acţiunile şi donaţiile generoase ale domnitorului Vasile Lupu. Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci; Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului, şi Teofan al Paleopatrei. Ajungâd la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi. În ziua de 13 iunie 1641, moaştele au fost aşezate în biserica mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Moaştele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iaşi după sfinţirea acesteia la 23 aprilie 1887.

Alături de ctitori, la Trei Ierarhi îşi dorm somnul de veci cărturarul voievod pribeag Dimitrie Cantemir (1710-1711) şi primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

Aici a apărut prima lucrare tipărită (în greacă) din Moldova şi, anul următor, celebra Cazania a mitropolitului Varlaam.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Râpa Galbenă Iaşi

Surse:

- http://museum.ici.ro/moldova/iasi/romanian/istoria_orasului_iasi.htm

- http://www.worldportrait.eu/iasi-rapa-galbena

Iasiul cel fara de PR

Pai da domle’…cica PR se face doar la capitala. Acolo’s banii…acolo si bugetele grase si salariile pe masura. Pornesc insa in cautarea PR-istilor, a specialistilor in comunicare, a publicitarilor din Iasi.